Sub titlul Istoria Bisericii Catolice din Moldova, ne-am propus sa redam în linii generale evolutia catolicismului local, începând cu secolul al XIII-lea pâna în prezent. Lucrarea începe cu prezentarea primei episcopii din Moldova, la curbura Muntilor Carpati, Episcopia Cumanilor. Nasterea acestei episcopii a constituit o necesitate, ca urmare a dorintei Ungariei de a se apara de navalirile tataresti. De aceea, când Ungaria va fi înfrânta, va disparea si Episcopia sub loviturile hoardelor lui Ginghiz-Khan. Totusi, elementul catolic va fi mereu prezent la Est de Carpati, deoarece Ungaria va cauta neîncetat sa detina pozitii strategice bine întarite în aceste zone.
În Nordul Moldovei, influenta polona se va face simtita din ce în ce mai mult începând cu secolul al XIV-lea, iar statul musatinilor va avea nevoie adesea de monarhul polonez. În aceste conditii, iau nastere cele doua episcopii, de Siret si de Baia, în care au slujit calugarii franciscani si dominicani. Majoritatea catolicilor erau sasi si unguri. Bunul mers al acestor doua episcopii era adesea tulburat de influenta husitilor si, ulterior, a protestantilor, fata de care, de multe ori, domnii vor avea atitudini conciliante, desi ei erau ortodocsi.
În secolul al XVI-lea, Despot Voda, domn cu vederi umaniste – conceptii ce au fost împrumutate din Europa Occidentala –, vrea sa schimbe fata culturala a Moldovei, motiv pentru care înfiinteaza la Cotnari o scoala latina si aduce profesori din Occident. Spre sfârsitul secolului, pentru a-si întari legaturile cu Polonia, Petru Schiopul îi favorizeaza pe catolici, dar rezultatele obtinute au fost reduse.
La începutul secolului al XVII-lea, ia fiinta Episcopia de Bacau. Din cei 19 episcopi pe care i-a avut în fruntea sa, 16 au fost numiti la propunerile regilor polonezi. În timpul primului secol de existenta, Episcopia a mers într-un continuu declin, fapt cauzat de razboaiele dintre marile puteri: Turcia, Rusia si Polonia. În prima jumatate a secolului urmator, se poate observa o usoara ameliorare, pentru ca apoi, în a doua jumatate, statisticile alcatuite de misionarii italieni ce slujeau aici sa indice o crestere considerabila a populatiei catolice. Cea mai mare parte dintre nou-veniti, nemultumiti cu situatia existenta în Transilvania, s-au stabilit în vechile asezari catolice din judetele Bacau si Neamt, sau în jurul lor, formând noi comunitati. Ei au contribuit la refacerea demografica a tarii, atât de necesara în urma pierderilor din nenumaratele lupte si conflicte armate desfasurate în aceasta regiune. Comunitatile catolice încep astfel sa se structureze, sa participe la viata economica si politica a Moldovei.
Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si primele patru ale secolului urmator sunt marcate de opozitia clerului ortodox local si de împotrivirea boierilor fata de restaurarea Episcopiei de Bacau. La aceste dificultati, se adauga cele ridicate de clerul si autoritatile maghiare, care voiau sa-i îndeparteze pe misionarii italieni. Perioada urmatoare, ce se extinde în acest studiu pâna la începutul secolului nostru, este caracterizata de existenta diferitelor proiecte, de realizari ce aveau drept scop rezolvarea problemelor interne, evitarea unor pericole externe (de exemplu, exageratul protectionism maghiar) si fructificarea avantajelor oferite de reformele politice si civile de dupa Unirea Principatelor.
În secolul al XX-lea, Episcopia de Iasi, înfiintata în timpul episcopului N. I. Camilli, va face progrese uimitoare: dezvoltarea vietii spirituale si liturgice, mai multi preoti autohtoni formati în noile seminarii locale, constructii de biserici, înfiintarea de noi parohii, dezvoltarea scrierilor si publicatiilor religioase etc.
În perioada actuala, catolicii din Moldova, împreuna cu pastorii lor, îsi pastreaza nestirbita credinta si fidelitatea fata de Roma, ca si dragostea fata de întregul popor si fata de pamântul lor strabun. Purtând amprenta prefacerilor sociale si politice de dupa caderea regimului comunist, se poate lesne observa un continuu progres spiritual si material, dar si o serie de simptome si probleme îngrijoratoare cauzate de noul context social, politic, economic, cultural de dupa anul 1989.
Pentru a urmari cu usurinta succesiunea evenimentelor, le-am tratat într-o ordine strict cronologica, insistând asupra unor fapte mai importante sau asupra activitatii unor episcopi, prefecti ori vizitatori apostolici, de care depindea într-o masura mai mare progresul catolicismului local. Nu au fost omise nici exemplele pozitive sau uneori negative, oferite de unii credinciosi, preoti sau autoritati locale. Am încercat sa inseram viata religioasa catolica în cea ortodoxa, predominanta în legaturile ei cu viata politica si sociala a Moldovei, sau în relatiile cu puterile limitrofe si cu cele protectoare. Nu am pus un accent prea mare pe raportul dintre Biserica si stat, considerând necesar un studiu aparte asupra acestei probleme.
Lucrarea de fata intentioneaza sa fie o modesta contributie la o mai buna întelegere a istoriei catolicilor din Moldova, despre care s-a scris putin, iar uneori, nu cu cele mai bune si curate intentii. Este un prinos de recunostinta adus celor care ne-au precedat, care si-au trait credinta în Dumnezeu, care ne-au lasat mostenire, în pofida vicisitudinilor vremurilor, o Biserica vie, dându-ne exemplu si curaj pentru a merge mai departe.

Atunci când vorbește sau scrie despre istoria Bisericii, istoricul vorbește sau scrie despre un obiect al contemplării, despre ceva care este nu doar istorie a oamenilor, ci și un sacrament sau o taină a lui Dumnezeu. Istoria Bisericii ne prezintă originea și dezvoltarea bisericii ca popor al lui Dumnezeu care se extinde în timp și spațiu. În expunerea acestei istorii, istoricul examinează științific izvoarele istorice, dar în prezentarea lor trebuie să țină cont și de ceea ce spun disciplinele teologice despre Biserică.
În rândul celor care iau contact cu istoria Bisericii se constată un grad ridicat de ignoranță atât referitoare la Biserica Catolică, cât și la istoria celorlalte biserici și confesiuni creștine. Există tendințe între istorici de a încadra istoria Bisericii între științele care aparțin culturii universale. Ei consideră Biserica mai mult ca o instituție alături de alte instituții și acordă puțină atenție lui Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu și fondator al Bisericii. El este prezentat mai mult ca un Cristos, personaj al istoriei umane și mai puțin ca Răscumpărătorul omului.
Cel care vrea să aibă o cunoaștere corectă și profundă a istoriei Bisericii, trebuie să aibă un orizont cultural vast, ca și o foarte bună cunoaștere a izvoarelor primare ale Bisericii, adică Sfânta Scriptură (mai ales Noul Testament), cât și o bună cunoaștere a scrierilor părinților apologeți și a marilor Sfinți Părinți; toate acestea sunt cerințe obligatorii pentru perioada antică a Bisericii. Pentru epocile următoare, izvoarele istorice se multiplică considerabil, iar munca unui istoric devine mai grea și recere timp mai îndelungat.
Pentru a ajunge la o sinteză armonică, studierea unui simplu fapt istoric creștin cere și cunoașterea dinamicilor colaterale, precum și a ambientului cultural istoric și geografic din care face parte. Ținând cont de toate acestea, studiul istoriei Bisericii încadrează această instituție în cadrul amplu al istoriei universale. Și fiindcă este vorba despre o instituție al cărei fondator este Isus Cristos, istoria ei face parte din misterul iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu, un mister care se revelează în dinamica concretă a istoriei oamenilor.

Unde plasăm istoria Bisericii?

Abia după al doilea război mondial s-a pus problema încadrării istoriei Bisericii între disciplinele teologice sau într-un sector aparte al istoriei în general. Această problemă a fost ridicată și argumentată foarte bine de către marele istoric Hubert Jedin (1900-1980). Istoria Bisericii este o disciplină legată direct de teologie și de instituția a cărei istorie o prezintă. Istoricii de orientare laicistă, în schimb, insistă pe necesitatea studierii ei mai mult din prisma rigorilor documentare și metodologice laice, adică fără o deschidere spre transcendent.
Din partea clerului catolic și a ierarhiei Bisericii, istoria ei a fost și este privită ca o disciplină în cadrul disciplinelor teologice. Obiectul studiului istoriei Bisericii este biserica lui Isus Cristos, care este o realitate teandrică. Deci, pentru a o studia și prezenta bine, istoricul are nevoie și de perspectiva teologică. De fapt, istoricul își ia obiectul studiului său din teologia dogmatică, căci această disciplină ne prezintă identitatea Bisericii, obiect pe care apoi îl analizează cu mijloacele și metodele proprii ale disciplinei istorice. Însă pentru un istoric, dimensiunea teologică a Bisericii intră în joc doar după ce a reconstruit istoric faptele și evenimentele istorice, fapte și evenimente pe care le analizează cu criterii pur raționale. De aici se poate naște tendința unei separări, și anume să prezinți istoria ei fără credință sau să înțelegi istoria Bisericii doar prin prisma credinței. Se cere un echilibru între cele două elemente ale studiului, rațiunea și credința. Este nevoie de conciliere metodologică între istorie și teologie, reconciliere dealtfel greu de realizat fiindcă există pericolul unui echivoc, și anume de a înțelege biserica doar ca o realitate supranaturală diferită de istoricitatea ei. Este nevoie așadar de un echilibru între teologie și istorie. Preocuparea istoricului trebuie să fie aceea de a îmbina într-o manieră plăcută și conciliantă metoda și mijloacele de cercetare pur istorice cu dimensiunea transcendentală a acestei instituții, ceea ce presupune din partea lui dacă nu credința, cel puțin sensibilitatea și deschiderea spre transcendent, sacru și religios.
Istoria Bisericii aparține teologiei? Este istoria o disciplină teologică, așa cum este exegeza biblică, dogmatica și teologia morală? Este obligatorie prezența Istoriei Bisericii în planurile de învățământ ale tuturor preoților și persoanelor consacrate unei vieți și slujiri religioase? Sau această istorie reprezintă doar o disciplină auxiliară care are menirea de a transmite studentului unele cunoștințe istorice pentru ca el să fie în stare, de exemplu, să studieze istoria dogmelor și a dreptului canonic?
 Istoria Bisericii ca disciplină de studiu este obligatorie în orice formare teologică completă din următoarele motive:Baza teologiei este revelația: cum poți însă să înțelegi scrierile creștine ale primului secol dacă nu cunoști contextul lor istoric? Teologia reprezintă o reflecție continuă despre revelație pe parcursul istoriei; acest fapt cere cunoașterea diferitelor epoci și perioade ale istoriei Bisericii.
 O teologie care se dezvoltă în dialectica dintre revelație și omul concret nu poate să facă abstracție de istoricitatea omului.

Obiectul Istoriei Bisericii Obiectul Istoriei Bisericii îl reprezintă creșterea în timp și spațiu a bisericii înființată de Isus Cristos. Acest obiect al teologiei și rațiunii în același timp, reprezintă o disciplină teologică care se distinge de istoria creștinismului. Punctul ei de plecare ca și noțiunea de biserică nu trebuie să îl împiedice pe istoric să analizeze caracterul empiric al manifestărilor ei de viață, folosindu-se de izvoarele istorice. Aspectul teologic al bisericii se referă doar la originea divină a operei lui Isus Cristos, la organizarea ierarhică și sacramentală pusă de el la baza bisericii, la asistența Duhului Sfânt, ca și la tinderea ei spre perfecțiunea escatologică. Așa cum un bob de grâu germinează, iese din pământ, face un spic și rodește, dar rămâne mereu același în esența lui, la fel, biserica se realizează într-un proces istoric în forme diferite și în același timp rămâne egală cu ea însăși. Caracterului ei de entitate istorică se fundamentează în încarnarea Logosului și în intrarea lui în istoria umana. Ea este o comunitate a oamenilor (un popor al lui Dumnezeu), condusă de oameni (colegiul apostolic, episcopii, primatul papal). Astfel biserica depinde de acțiunile oamenilor, de calitățile ca și de slăbiciunile lor. Totuși, Cristos nu a lăsat biserica doar în propriile ei puteri. Duhul Sfânt este o prezență istorică care asistă biserica, o ferește de greșeli, o sfințește și o păstrează într-o stare de puritate, folosindu-se uneori și de miracole. Existența Duhului Sfânt și acțiunea lui în biserică, ca har în inimile oamenilor, se manifestă prin forme care pot fi verificate istoric, forme care în același timp trebuie și crezute, fiind un obiect al credinței. Biserica își are originea în cooperarea între acest actor divin cu cel uman. Din conceptul de Biserică provin înțelegerea și interpretarea istoriei ecleziastice. Pe o bază teologică se află atât începutul cât și sfârșitul istoriei bisericii. Acest început istoric nu este odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, nici cu alegerea și misiunea încredințată apostolilor, dar cu coborârea Duhului Sfânt asupra comunității primare în sărbătoarea Rusaliilor, iar sfârșitul acestei biserici va fi atunci când se va reîntoarce pe pământ Isus Cristos. Între aceste limite cronologice, istoria bisericii își găsește obiectul tuturor manifestărilor ei: cele externe, precum răspândirea ei în lume (misiunile), relațiile cu religiile necreștine și cu comunitățile ecleziastice creștine separate de ea (ecumenismul), ca și relațiile cu statul și cu societatea în general (politica ecleziastică și sociologia ecleziastică); cele interne, precum definirea dogmei din partea magisteriului Bisericii în lupta ei contra ereziilor, ajutându-se de științele teologice, de predicarea credinței creștine și de instruirea religioasă, ca și de celebrarea cultului și administrarea sacramentelor, și nu în ultimul rând prin practicarea carității creștine și prin iradierea învățăturii creștine în toate zonele culturii și ale vieții sociale.

Metoda cercetării istorice
Pentru a-și îndeplini misiunea, istoria bisericii se servește de metoda istorică. Aplicarea acestei metode la obiectul ei de studiu, adică biserica credinței și în același timp o biserică vizibilă, cercetarea istorică nu este scutită de tensiuni între postulatele teologice și datele științifice reale, sigure sau aparent sigure, punându-l astfel pe istoric în fața unor alegeri dificile. Probitatea lui științifică însă nu este alterată. Această probitate este în același timp teologie ca și știință istorică în sensul strict al cuvântului.
Aplicarea metodei istorice se realizează în trei trepte:
 Istoria bisericii ca orice istorie este legată de izvoare (monumente, obiecte, scrieri etc.), care trebuie verificate în autenticitatea lor, adică este necesară o analiză critică a izvoarelor pentru a stabili cu exactitate conținutul lor real, istoric. Scopul acestei metode este de a fixa datele istorice în construcția istorică. În această fază nu este nicio diferență între istoria bisericii și istoria profană.
 Interpretarea izvoarelor în legătura lor cazuală cu acțiunile umane și cu judecarea personajelor (nu este vorba de o judecată morală). Criteriile de evaluare nu trebuie scoase din istoria însăși, căci nu sunt străine acestei istorii. Cauzalitatea istorică trebuie să admită intervenția și colaborarea unor factori transcendenți (fenomenele mistice, miracolele), care nu trebuie excluse apriori.
 În ansamblul ei, istoria bisericii poate fi înțeleasă ca istorie a mântuirii, iar semnificația ei ultimă poate fi percepută doar prin credință. Ea reprezintă prezența continuă a lui Isus Cristos în lume prin predicarea credinței și prin comuniunea cu El a noului popor al lui Dumnezeu. Ea reprezintă creșterea trupului lui Cristos, trup care uneori se îmbolnăvește, care are căderi și se ridică, care merge înainte dar poate să meargă și înapoi. Istoria bisericii înseamnă și teologie a crucii, din cauza păcatelor ei și a persecutării ei din partea dușmanilor. Biserica are nevoie continuă de reînnoire în caracterul ei provizoriu, în drum spre împlinirea ei definitivă în parusie.

Periodizarea Istoriei Bisericii
Subdiviziunile istoriei bisericii nu pot fi deduse din categorii ale filosofiei istoriei, și nici în baza doar a planului divin de mântuire a oamenilor. Această periodizare nu depinde de relațiile pe care biserica le are cu lumea, deoarece biserica nu se identifică cu nicio cultură. Orice periodizare a istoriei bisericii trebuie să țină cont de creșterea externă și internă a ei, creștere realizată de Duhul Sfânt în cooperare cu libertatea umană, o creștere care este într-un dialog continuu cu toate culturile lumii.
Periodizarea istoriei bisericii este dificilă și delicată întrucât nici chiar din esența bisericii nu este posibil să o deducem. Ceea ce putem face este să încercăm o schemă a subdiviziunilor existenței ei istorice care se bazează pe teologie, în istoria misterioasă a relațiilor dintre biserică și lume, mai precis în modalitatea cu care biserica și-a îndeplinit misiunea ei divină în relațiile cu această lume. O schemă sintetică a istoriei bisericii cuprinde trei epoci, ultima fiind abia începută oficial prin conciliul ecumenic Vatican II. Prima epocă este cea antică, scurtă, care cuprinde perioada iudeo-creștină. A doua epocă cuprinde existența bisericii în arii culturale bine determinate, adică în aria elenismului și în cea a civilizației și culturii continentului european. A treia epocă este caracterizată de deschiderea bisericii la scară planetară, deschidere favorizată de fenomenul globalizării.
Aceste trei perioade care indică trei etape esențiale și distincte ale creștinismului pot fi împărțite la rândul lor într-un mod mai profund. De exemplu, a doua perioadă este marcată de trecerea de la antichitate la Evul Mediu și de cultura medievală în perioada colonialismului european și a iluminismului. O altă periodizare a ei împărtășită de cei mai mulți istorici ne prezintă următoarele subdiviziuni:

1. biserica în sfera culturală elenistică și romană (secolele I-V);
2. biserica ca fundament al comunității popoarelor creștine occidentale (secolele VI-XIV);
3. fracturile lumii creștine occidentale și trecerea spre activitatea de evanghelizare al lumii (secolele XIV-XX);
4. biserica în era industrială și postmodernă (secolele XX-XXI).
   O altă împărțire a istoriei bisericii, mai teologică, pune accentul pe istoria spiritualității creștine. Putem să împărțim istoria în funcție de relația care există între biserică și lume, ținând cont de privirea teologică a bisericii față de lume. Din această perspectivă, istoria bisericii se împarte în patru perioade:
    Primele patru secole. Biserica care trăiește noua realitate în Isus Cristos se menține la distanță față de lume, deoarece lumea a persecutat-o în primele trei secole.
    Secolele V-XVIII. Între biserică și lume există o identitate aproape completă, exceptând perioada dinaintea izbucnirii revoluției franceze. Această lungă perioadă poate la rândul ei să fie împărțită în alte trei perioade: a) anii 400-1000: domină împăratul și regii; b) anii 1000-1500: biserica (papa, episcopii, clerul) domină; c) anii 1500-1800: dominarea absolută a statului.
    Din 1800 până în 1960: Biserica se găsește izolată de către lume, o lume care luptă contra bisericii, iar aceasta încearcă să își recâștige poziția de control al societății.
    De la Vatican II până în prezent: biserica pătrunde în lume ca o instanță critică pentru a putea dezvolta ceea ce este pozitiv și pentru a însănătoși ceea ce este negativ.

Gli inizi del cristianesimo nella SM si devono cercare nell’ambiente geografico e culturale in cui la provincia si tro­vava. In questo senso divenne indicativa la sua provenienza o-rientale. Le città pontiche erano in continue relazioni con quel­le portuarie dell’Asia Minore e della Macedonia. La gente stessa proveniva da quelle parti, dove il cristianesimo fu presente dal primo secolo. Verso la fine del regno di Cesare Augusto (31 a.C.-14 d.C.) la SM viene inglobata nell’impero[1]. La mancanza di prove storiche che potrebbero testimoniare ovviamente una presenza cristiana prima del IVo secolo può trovarsi una spiegazione nel fatto che la nuova religione era ancora una „religio illicita”, e poi è ben noto lo stato di vita della maggioranza dei primi cri­stiani di questa provincia: uomini di bassa condizione sociale che, oltre le fonti epigrafiche (in maggioranza monumenti sepol­crali) e le fondamenta di varie chiese, hanno lasciato poche tracce nella storia. Un’altro motivo per la mancanza di prove storiche prima del IVo sec. si trova nel carattere semplicemente missionario della predicazione cristiana. Nella penetrazione cri­stiana in SM non c’è nulla di straordinario. Fino a Diocleziano nulla ci parla di persecuzioni per queste parti[2]. Alcune considerazioni di carattere generale sul cristianesi­mo nella SM si possono fare considerando le fonti epigrafiche[3]. Dai testi, presenti in maggioranza sui monumenti sepolcrali, la prima iscrizione che potrebbe affermare la presenza cristiana nella provincia è quella scoperta a Tomis, in lingua greca, e da­tata per la prima parte del IIIo secolo[4]. Un certo Hylas ha dovuto seppellire i suoi figli Hermogene e Panthera. In quanto alla sua moglie Matrona, egli non ha potuto seppellirla accanto ai fi­gli, ma in un altro posto, perché essa ha cambiato la sua opinione (=doxa). La parola doxa, nel contesto del testo può esse­re interpretata anche nel senso di fede, religione. Pensiamo che la fede cristiana poteva portare fino alla separazione dei membri della stessa famiglia. Invece, nel sincretismo delle varie reli­gioni pagane, tutti i culti e tutte le convinzioni religiose po­tevano conciliarsi tra di loro

[1] La data precisa non la sappiamo: “Avec la conquête romaine et leur incorporation dans l’Empire (à une date qu’à l’état présent de l’information nous ne saurions fixer avec précision, mais qu’il convient de chercher vers la fin du règne d’Auguste…” Cfr.: PIPPIDI, D. M., La fin du paganisme en Scythie Mineure, in “Scythica Minora”, p 282.

[2] “Nella Dacia di Traiano la romanità e il nostro cristianesimo sono nate e cresciute in un modo naturale, lento e duraturo”: Cfr.: PARVAN, Contributii, p 201.

[3] BARNEA, Les monumenta. Nella nostra attenzione entrano solo i testi epigrafici. Circa 80 era il loro numero fino alla data del­la pubblicazione de libro sopra citato. L’autore riporta tutta la bibliografia intorno a queste iscrizioni, e consideriamo non a-datto riportarla di nuovo.

[4] “Io, Hylas, sono morto colpito da una grave malattia, prima ho seppellito il mio caro figlio Hermogene; ma è seppellita in­sieme a me anche la mia figlia Pantera, la mia moglie Matrona ha cambiato l’oppinione”: Cfr.: Inscriptiile antice din Dacia si Scythia Minor (Le iscrizioni antiche dalla Dacia e Scythia Minor) (ed. D.M. Pippidi – I.I. Russu), voi II, Bucuresti 1987, pp 328-329.

La ricerca e l’indagine sulla presenza cattolica in Moldavia sono sempre state scarse anche a riguardo della successiva immigrazione di cattolici dalla Transilvania in Moldavia iniziata nel XVIIIo secolo. Per questo motivo l’argomento di questa dissertazione si è limitato alla presenza cattolica in questo principato dell’attuale Romania e proprio per questo periodo poco conosciuto anche agli stessi cattolici moldavi.
Prima del secolo in discussione nella nostra tesi, la presenza cattolica in Moldavia si era concretizzata nei vescovato di Milcov, o dei cumani (1227-1241)), voluto dalla corona magiara, poi in quelli di Siret (1371-1434), Baia (1418-1525) e Bacau (1607-1818), costituiti nel contesto degli interessi della corona cattolica polacca. Nel quadro di quest’ultimo vescovato, nel 1625 la Congregazione di Propaganda Fide affidò all’Ordine dei Francescani Minori Conventuali i destini del cattolicesimo in Moldavia, costituendo così la missione “primogenita” di questa congregazione.
Fino al secolo cui è interessato il nostro studio, i conventuali avevano faticato abbastanza in una Moldavia sottoposta al dominio ottomano e travagliata da numerose guerre e scorrerie, per poter conservare “nell’ovile cattolico” una piccola minoranza cattolica che alla fine del ‘600 contava all’incirca 300 anime. Partendo da quel epoca così dura per la storia civile e religiosa dello stato moldavo, la nostra dissertazione accompagna passo per passo i missionari e i fedeli cattolici per tutto il XVIIIo secolo cercando di esporre cronologicamente e anche sinteticamente i principali problemi della missione cattolica, che alla fine di questo secolo contava all’incirca 13.000 cattolici.

Per quanto riguarda i problemi principali della missione, il primo capitolo è da considerarsi come una necessaria introduzione alla storia laica e religiosa nella Moldavia del XVIIIo secolo con riflessi pure nella missione dei conventuali. Con il secondo ed il terzo capitolo, invece, cercheremo di presentare la vita e l’attività dei missionari, le difficoltà nel lavoro pastorale, il loro quotidiano vivere nelle loro piccole e povere comunità che erano come delle isolette in un mare ortodosso. Non mancheranno al momento opportuno degli accenni sulla loro ambientazione nel contesto di una Moldavia che solo verso la fine del XVIIIo secolo comincia a godere un po’ di tranquillità e una relativa stabilità politica e sociale. E forse non è senza importanza sottolineare il fatto che i conventuali italiani si adattavano facilmente al contesto locale, accontentandosi di poco, imparando un po’ la lingua romena e qualche parola del dialetto ungherese “csángók”; però, sono stati anche parecchi missionari che hanno imparato molto bene il romeno, facendo anche delle traduzioni in questa lingua per l’uso catechistico dei missionari stessi. Si deve aggiungere anche il fatto che date le difficili condizioni di vita ivi presenti, si contano non pochi missionari che hanno desiderato rimpatriare nella speranza di una vita meno travagliata in Italia e nei loro conventi.
Se il secondo e il terzo capitolo tentano di tracciare un quadro cronologico della vita e dell’attività dei missionari, l’ultimo capitolo è riservato ad un’analisi globale delle condizioni interni della missione, partendo dal basso, cioè dalla gente cattolica; osservando poi attentamente il loro tenore di vita, come anche il loro modo di vivere la fede, con i pregi e le inevitabili insufficienze e infine il loro pacifico rapporto con gli ortodossi. Soprattutto per la seconda metà del secolo, cercheremo di tracciare un quadro abbastanza completo sull’evoluzione numerica delle comunità, sulla loro organizzazione intorno ai principali centri missionari, le parrocchie, dando così la possibilità al lettore di capire come e in quale contesto si è andato consolidando il cattolicesimo moldavo alla fine del XVIIIo secolo, un consolidamento che rappresenterà la base di ulteriori lenti ma sicuri sviluppi della missione, sviluppi interni, organizzativi, ma anche pastorali e spirituali concretizzati con l’erezione del vescovado di Iasi nel 1884 e della provincia dell’ordine francescano dei frati minori conventuali nel 1895.

L’attenzione del quarto capitolo si ferma anche sulle condizioni esterne della missione, su quei fattori, istituzioni e personaggi che hanno influito anche se poco notevolmente, lo dobbiamo dire, sull’andamento della missione. Cioè non mancheremo di presentare i vescovi di Bacau ed i loro rari interventi nella vita della loro diocesi. Sarà presentato pure il protettorato delle grandi potenze europee, come la Polonia, la Russia, l’Austria, un protettorato che farà ben poco per la minoranza cattolica moldava, che per loro non rappresentava nella maggioranza dei casi alcun interesse, non potendo trarre alcun vantaggio da una missione il cui numero di cattolici alla fine del secolo XVIII superava non di molto 13.000 anime. Non sarà trascurato poi il rapporto che i missionari avevano con le autorità locali, i principi, i boiari ed il clero ortodosso, e da quest’analisi risulta facile capire che nella Moldavia regnava la tolleranza religiosa (tranne qualche screzio tra i missionari e l’alto clero), tolleranza imposta anche da vari accordi e trattati internazionali firmati tra la Sublime Porta, sotto il cui dominio si trovava la Moldavia e le grandi potenze europee.Alcuni aspetti particolari della missione sono stati oggetto di studi approfonditi, per esempio le controversie tra i conventuali e i gesuiti, controversie iniziate già al momento dell’arrivo a Iasi dei pochi gesuiti polacchi alla metà del XVIo secolo, e concluse con la soppressione della Compagnia nel 1773 .

Trebuie să crezi în vise, ca să ţi se împlinească.
Biserica spune că este interzisă şi păcătoasă credinţa în
vise, şi sunt de acord cu ea. Eu cred însă în visele cu ochii
deschişi pe care imaginaţia, fantezia, dorinţa de nou, de
schimbare le pot nutri, le pot pune aripi care să ne poarte
pe drumul vieţii. A păşi în această ţară a soarelui răsare a
fost unul din visele pe care le-am avut încă din copilărie,
când auzeam la biserică predicându-se despre renumiţii
martiri Paul Miki, şi însoţitorii săi, de la Nagasaki. Iar
acum, când încep să aştern aceste rânduri, mă aflu chiar la
Nagasaki, în casa părinţilor franciscani conventuali, însoţit
de părintele Tanizaki Shinichiro Luca, secretarul
provinciei franciscane din această ţară, datorită căruia, ca
şi părintelui Petru Iştoc, am ajuns aici. A propos de
numele părintelui, la japonezi, numele primit de noul
născut are totdeauna o semnificaţie; numele lui,
Shinichiro, înseamnă „cel dintâi dorit”.
Tocmai am poposit de la Tokyo, unde am aterizat
pe 21 decembrie, adică acum două zile. Până în acest
moment nu am putut să scriu, căci eram tare nedormit şi
neacomodat cu noul fus orar. Pe data de 20 decembrie am
plecat de la seminar, după ce mi-am salutat colegii la masa
de prînz şi le-am urat sărbători fericite. Drumul pînă la
Bucureşti, cu trenul, a fost uşor, deşi destul de lung, ca de
obicei, şi cu mirosurile neplăcute şi celelalte
inconveniente specifice trenurilor din ţara noastră, ca şi
unor călători certaţi cu apa şi săpunul şi care emană până
la distanţă duhori de nespălare, alcool şi tutun. De fiecare
dată cînd am o astfel de experienţă cruntă, mă întreb cu ce
le-am greşit? De ce mă pedepsesc? Greu de găsit un
răspuns. Probabil face parte din misterul prostiei şi
mizeriei umane în general. Recunosc că timp de 10 ani şi
eu am fumat, dar nu-mi aduc nicio justificare; am greşit,
gândind că acest obicei ar fi şi un anume mod de
autoafirmare. La Gara de Nord, m-a aşteptat părintele
paroh de la parohia Sfinţii Petru şi Paul din Băneasa,
Mihai Mărtinaş: acelaşi preot amabil şi atât de disponibil,
despre care auzisem deja de mai mult timp. Am dormit la
dânsul, iar a doua zi dimineaţa am celebrat Sf. Liturghie în
noua şi frumoasa biserică, având-o ca ministrant pe sora
de acolo, şi ea la fel de amabilă, serviabilă. Am apreciat
efortul preotului de aici şi al atâtor persoane care au
contribuit la construirea noii biserici şi a casei parohiale
de alături. M-am întrebat însă şi dacă nu cumva altarul
este prea înălţat comparativ cu restul bisericii, unde stau
credincioşii laici. Dacă nu cumva această elevare nu
marchează măcar mintal false distanţe între laici şi clericii
din altar, plasându-i pe aceştia din urmă pe o poziţie de
superioritate faţă de laici.

Cred că o bună premisă pentru reușita unor exerciții spirituale, și nu numai pentru ele, dar în general pentru orice dorim să realizăm important în viața noastră, este nu numai determinarea și motivațiile puternice pentru ceea ce dorim să realizăm, dar și acceptarea limitelor noastre și a dificultăților sau pericolelor care ne stau în cale. O bună cunoaștere de noi înșine, o introspecție în profundul ființei noastre, acolo unde stau ascunse complexe și frici, cuibărite poate încă din primii ani ai vieții; nereușite și deziluzii acumulate pe parcursul anilor, vise spulberate, compromisuri sau rele voite și săvârșite de noi, dar tăinuite pentru a nu ne strica imaginea proprie sau a instituției pe care o reprezentăm. Limitele și defectele noastre; toate acestea și încă altele pe care le purtăm în ființa noastră trebuie să fie cunoscute, privite cu luciditate și seninătate și, pentru toate trebuie găsite soluții soft de conviețuire, făcând aceasta atât singuri, dar și împreună cu alte persoane de încredere, dar mai ales cerut ajutorul de sus, de la Dumnezeul luminilor și puterii.
Să nu uităm apoi societatea și lumea în care trăim. De bunul sau răul raport pe care-l avem cu lumea depinde reușita sau nereușita misiunii noastre pastorale. Este ușor să pactizezi cu lumea și cu năravurile ei. Este foarte tentant să vorbești lumii despre sublimul credinței, despre Dumnezeu al cărui mesager oficial ești. Dar este foarte greu să faci front comun cu omul, cu neliniștile și suferințele lui, cu așteptările și visurile lui. Este foarte greu să fii mai puternic decât omul de lângă tine care suferă și să-i oferi prin felul tău de a fi motive de speranță, de încredere fermă în el însuși și în Dumnezeu. Ca să fii de folos acestei lumi atât de nesigură nu numai pe ziua de mâine, dar și pe cea de astăzi; ca să fii de folos acestei lumi care se laicizează din ce în ce mai mult, trebuie ca tu să-i oferi omului siguranță și nu dubii, trebuie să-i transmiți credință; să miroase la tine parfumul plăcut, seducător al lumii spirituale, al cerului, al unei vieți care este mult mai frumoasă decât sclipiciul acestei lumi. Și, așa cum spune papa Francisc, trebuie să ai mirosul oilor; trebuie să miroși a oaie, tu, păstorul ei.
În perioada comunistă aveam în fața noastră un front și un partener (adversar) bine definit, conturat care ne arăta cu aroganță mușchii; se impunea cu forța lui brută. Dar în pofida acestor aparențe care te speriau, acest partener-adversar erau aproape gol pe dinăuntru; avea idei puține și acelea ușor de combătut; era ca un soldat, adesea imens, care impresiona prin armura lui, dar sub ea se ascundea un om sărac în idei, care știa să repete slogane la nesfârșit, dar nu avea argumente inteligente, profunde care să reziste nici măcar la o dezbatere între liceeni. Și în tot blocul est-european, prin stilul lor combativ gregar, al unor proletari dintre care mulți nu aveau finalizate nici măcar studiile școlii primare, propagandiștii și slujitorii ideologiei și sistemului comunist coborâseră mult ștacheta intelectuală stabilită de părinții fondatori Karl Marx și Friedrich Engels.
Partenerul (adversarul?) nostru de astăzi este cu totul altfel decât cel de atunci. El este omniprezent, dar în același timp nu-l poți prinde în niciun fel; îți scapă ca apa printre degete. Lumea cu care dialogăm, omul pe care îl avem în față, în timp ce discută cu tine, este conectat la o rețea, la rețele planetare, iar atenția pe care ți-o acordă ocupă uneori, cred, nici 10 % din mintea lui. Tu ai amvonul în biserică, de la care omul te ascultă 15 minute pe săptămână (ce procentaj din numărul total al credincioșilor?). În restul timpului, adică în majoritatea timpului, acest om este conectat la o infinitate de rețele și surse de informare și manipulare. În plus, este preocupat existențial de siguranța zilei de mâine pentru el și familia lui. La care se adaugă tentația bunăstării materiale, pe care o confundă cu progresul și binele lui real. Acestei lumi suntem noi chemați să-i vorbim astăzi despre care Dumnezeu, despre care și ce fel de mântuire a sufletului? Și ce înțeleg oamenii prin suflet? Iată doar câteva aspecte ale lumii în care trăim acum și pentru care Dumnezeu ne-a trimis cu o misiune precisă. Și poate ar trebui să ne întrebăm ce înțelegem noi din această misiune și cât de convinși suntem de ea.
Alături de credința și determinarea noastră de a beneficia de aceste zile de har și lumină, cred că și toate aceste premise ar trebui să le avem prezente atunci când este vorba de exerciții spirituale. Nu pentru a ne bloca în ele și a nu mai face un pas mai departe, ci pentru faptul că realismul este absolut necesar în orice proiect, în orice demers, de oricare natură ar fi acesta.

În acest început de nou mileniu și secol al istoriei, pentru Doctrina Socială a Bisericii Catolice (DS) a sosit deja timpul unui bilanț, ca încheiere a unei noi etape în istoria intervențiilor catolice în câmpul social al creștinismului catolic și chiar în afara lui. Ca doctrină socială catolică, aceasta își are începuturile la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu publicarea în anul 1891 a primei enciclice sociale Rerum novarum, iar ca un punct terminus provizoriu, putem menționa Compendiul de Doctrină socială a Bisericii, publicat în anul 2004. Alături de enciclicile sociale, de discursurile papilor și acte ale sinoadelor episcopale de pretutindeni, ca texte de referință ale magisterului suprem catolic, sunt nenumărate alte lucrări pe această temă, prezente mai mult în spațiul european, dar și pe noile continente, mai ales cel american.
Urmând diferiți autori și specialiști în domeniul social, prezentând în același timp și texte fundamentale ale doctrinei sociale catolice, în paginile care urmează intenționez să prezint unele din marile probleme sociale ale lumii contemporane la care Biserica Catolică, în misiunea ei de promovare a binelui integral al persoanei umane, este angajată să se implice pentru a contribui la construirea unei lumi mai bune și mai drepte. Misiunea Bisericii este esențial una religioasă, spirituală, fundamentată teologic, ceea ce însă nu înseamnă că în acțiunile ei concrete nu se implică în mersul concret al istoriei omului, în domeniile largi ale ideologiilor, ale politicii și economiei. Creștinul sau orice ființă umană, ca și spațiul vital în care aceasta trăiește, toate acestea sunt obiectul acțiunilor interesului și acțiunilor concrete ale Bisericii, adoratoare a lui Dumnezeu și slujitoare a omului.
Considerăm că astăzi omenirea, referindu-ne mai ales la Europa (cu influențele ei asupra întregii planete), a ajuns la un punct de răscruce al istoriei. După ce omul european s-a maturizat și în emanciparea lui s-a eliberat și de hainele prea strânse în care a considerat că-l ține încorsetat Biserica, după perioada nihilismului și a falimentului ideologiilor considerate puternice, astăzi ne aflăm într-o epocă a gândirii slabe și a sincretismului, iar la nivel personal se afirmă individualismul.
In acest context planetar care, favorizat de globalizare, devine din ce în ce mai evident și mai problematic în același timp, misiunea Bisericii este aceea de a găsi o nouă cheie de lectură a lumii, iar aceasta ar putea fi denumită umanismul global. Acesta este diferit de umanismul începutului Erei Moderne, dar și atunci ca și acum Biserica propune o fundamentare ontologică a lui, afirmând pe bazele credinței dar și ale rațiunii că împlinirea omului se realizează nu doar democratic, dar și în comuniunea acestuia cu Dumnezeu, creatorul său. Demnitatea omului înseamnă căutarea adevărului și a binelui său, iar în autonomia lui legitimă, de altfel, el trebuie să rămână unit cu Dumnezeu prin Isus Cristos, Răscumpărătorul lui.
Pornind de la această axă a gândirii catolice și nu numai catolice, acțiunea socială a Bisericii se intersectează cu acele curente ideologice și culturale care consideră religia doar ca pe o problemă privată a persoanei, a individului fără nicio relevanță publică, ceea ce conduce spre o etică a persoanei complet separată de etica publică. Această separare totală a fost și rămâne încă una din cauzele multor conflicte și contradicții nu numai la nivel intelectiv, în conștiința individului, dar și la nivel public, social. De aici s-au născut orientări antropologice contradictorii, fără o viziune unitară asupra persoanei, deoarece ele nu se alimentează și din rădăcinile metafizice ale realității, ci mai mult își trag seva dintr-un raționalism pozitivist. Contradicțiile gândirii și acțiunilor concrete ale persoanei iau forme publice evidente. În libertatea lui absolută, omul acționează după principii utilitaristice sau ale unor contracte care se pot schimba oricând, întrucât nu mai este acceptată nicio normă etică stabilă. Din acest motiv, individul nu poate lucra responsabil cu ceilalți într-un proiect comun, având ca scop realizarea unui bine comun, întrucât în gândirea și acțiunea lui primatul îl au doar deciziile lui și dreptul de a le schimba oricând crede de cuviință. Procedând astfel, omul favorizează scepticismul privitor la posibilitatea realizării binelui comun și a necesității credinței ca inspiratoare a deciziilor publice.
In enciclicele lui sociale Redemptor hominis, Veritatis splendor, Centesimus annus și Fides et Ratio, sfântul Ioan Paul al II-lea, pornind de la misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu în natura umană, scoate în evidență perfecționarea omului și ridicarea realiăților temporare într-o dimensiune care transcende materia. Antropologia teologică a acestui papă, ca și a antecesorilor și succesorilor lui, scoate în evidență capacitatea omului de a căuta și realiza binele prin legătura lui intrinsecă cu Dumnezeu. Aici se găsește cheia de boltă a întregului edificiu al culturii creștine contemporane. De aici se pleacă în noua evanghelizare a lumii, a construirii unei civilizații a iubirii și a unui nou umanism.
O bună parte a lumii dezvoltate trăiește astăzi în perioada post-modernă, iar în aceasta noul umanism recere o nouă structură a societății în care nu mai pot domina ideologiile totalitare, dar nici consumismul, individualismul sau pragmatismul absolut. Se recere o regândire a societății pornind de la axa Cristos-Biserica-lumea, în care creștinii și necreștinii să stea la o masă comună, contribuind împreună, fiecare cu specificul său o viață mai demnă de om, creatură a lui Dumnezeu și cetățean independent și liber al acestui pământ. In construirea unei astfel de societăți, oamenii trebuie să fie dispuși să caute și să asculte de adevărul referitor la Dumnezeu și la om. În noua orânduire a societății, identitatea și rolul laicității sunt garantate și tutelate, însă ea trebuie să fie deschisă spre acceptarea unei etici inspirată din transcendent.
Trăim din ce în ce mai mult într-o lume multiculturală, în care cultura creștină se confruntă și cu alte viziuni despre om și societate. A trecut timpul în care cultura creștină europeană plasma atitudini și comportamente, inspira legile și artiștii ca și comportamentul cotidian al oamenilor. Trăim într-o lume multiculturală și plurireligioasă, o lume secularizată și indiferentă față de orice formă religioasă, în care există zone mari civile sau culturale în care religia nu există și în care vocea evangheliei nu se aude, sau dacă se aude este înnăbușită de multe alte voci complet diferite sau chiar contrare mesajului lui Cristos.
In acest început de nou mileniu, Europa creștină este din ce în ce mai mult un vis care se destramă, iar identitatea ei culturală s-a schimbat și continuă să se schimbe profund, confruntându-se mereu mai mult cu cea musulmană. In acest cadru, noul umanism care se construiește conține în bună parte aspecte multiculturale și interreligioase. Umanismul creștin pe care Biserica vrea să-l edifice este o realitate în devenire, ale cărei componente nu sunt clare, întrucât ele vor fi rezultatul unui raport teoretic și practic bilateral Evanghelie-culturi. Timpul și spațiul sunt determinante în realizarea noului umanism, și poate că nici nu se va realiza un singur umanism, ci mai multe, în funcție de componentele lui determinate de culturi și religii diferite.
In multiplicitatea mereu crescândă a lumii contemporane, Biserica se înculturează și propune mesajul ei primit de la Cristos, modelându-se mereu pe realități mai mult schimbătoare și nesigure, decât sigure și stabile. Având o îndelungată experiență interdisciplinară și multiculturală, ea încearcă să angajeze orice persoană și instituție într-un dialog fratern bazat pe căutarea sinceră a adevărului, având ca scop formarea unui nou umanism teandric sau a mai multor umanisme bune pentru o societate globalizată și multiculturală.

Viața este o continuă aventură, pentru cine este capabil de aventuri. După ce ai învățat să mergi pe picioarele tale și să judeci cu mintea ta, provocat de oameni și societate, poate ai curajul să gîndești liber și să te exprimi, să te comporți liber și să-ți aduci astfel aportul la construirea nu numai a propriei personalități, dar și la binele comun al semenilor cu care, împreună, faci umbră acestui pământ.
Fața ta poate să fie una dintre nenumăratele chipuri care se întâlnesc în cotidianul vieții. Prin înfățișarea pe care o ai, poți exprima ceva care să atragă curiozitatea sau chiar interesul altora; însă, la fel de bine poți să rămâi un etern anonim în platitudinea și banalitatea existenței tale.
Facebook este o rețea electronică de socializare a nenumărate persoane. Eu am luat-o ca o provocare și o invitație la a intra în ringul și piața lumii pentru a-mi aduce micul meu aport la creșterea în umanitate a mea și a semenilor mei. Nu am scris după un plan dinainte stabilit; multe din aceste reflecții sunt răspunsul la evenimente și fapte petrecute în acest arc de timp (mai 2014-iulie 2015), sau sunt simple gânduri ale mele, expresie a ceea ce am simțit, am reflectat la un anumit moment.
Nu știu ce am reușit să transmit în ceea ce am scris. Știu însă că am pus la contribuție nu numai mintea, dar mai ales inima mea. Ce a reieșit, rămâne de văzut. Timpul este cel care cerne valoarea de nonvaloare. Poate că va rămâne ceva în sita cu care aceste rânduri vor fi cernute de eventualii cititori.