Emil Dumea

 Religia și cultura cuprinde oferă un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. Însă, în vreme ce religia este un drum care îl conduce pe om înaintea lui Dumnezeu, cultura are ca domeniu de predilecţie operele minţii şi ale spiritului, făcând din ele o finalitate a efortului intelectual. Biserica şi credinţa găsesc în cultură un material indispensabil lor, ca informaţie şi ca disciplină de dezvoltare intelectuală, tot așa cum doctrina Bisericii devine obiect de studiu pentru cultură.

   De aceea, trebuie să existe un dialog între religie şi cultură. Nu ne putem închipui o veritabilă cultură despărţită şi ignorată de religie, şi nici invers. În acest sens, cuvintele celebre ale sfântului papă Ioan Paul al II-lea din enciclica „Fides et ratio” sunt ilustrative şi de mare anvergură: „Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului” (nr. 1). Această relaţie necesară dintre cultură şi religie este scoasă în evidenţă şi de părintele Emil Dumea în cartea Cultură şi religie în dialog, pe care o prezentăm acum cititorilor noştri. Lucrarea, împărţită în zece capitole, prezintă marile şi fundamentalele conţinuturi, temele de interes comun, pentru un posibil dialog, dintre cultura zilelor noastre şi religie. În același timp, autorul nu ezită să afirme cu convingere că acest raport, în contexul actual, este din ce în ce mai amenințat, mai șubrezit, ajungându-se unerori la negarea cu desăvârşire a oricărui tip de raport dintre Dumnezeu şi lume.

   În lucrarea de faţă, autorul insistă totodată asupra necesității urgente de a revitaliza şi actualiza creştinismul, păstrându-i esenţa evanghelică, care să corespundă contextului contemporan. În această carte, părintele Emil Dumea oferă cititorilor numeroase informații de ordin istoric cu privire la acest subiect, având în vedere în special spațiul european, într-un mod generalizat, dedicând, de asemenea, multe pagini situației concrete din spațiul românesc. Într-unul din capitolele acestei lucrări (IX), ne este oferită şi o sinteză a gândirii Papei emerit Benedict al XVI-lea cu privire la conflictul dintre culturi.

   Lucrarea se adresează tuturor celor care doresc să afle care sunt punctele de legătură dintre cultură şi religie, dar şi elementele care fac ca acest dialog să fie periclitat, precum şi celor care doresc să aibă un punct de pornire pentru construirea dialogului intercultural şi interreligios, având în minte şi cuvintele Papei emerit Benedict al XVI-lea: „Bisericile trebuie să fie mai prezente şi mai convingătoare în a oferi un plus de inimă şi inteligenţă, de raţiune universală culturii sau culturilor contemporane”.

În rândurile înșirate în această carte este o parte din mintea, dar
mai ales din inima mea. Aici vei găsi câte ceva din gândurile,
aspirațiile, visurile, bucuriile sau durerile mele. Nu este nicidecum
o confesiune; aceea rămâne pentru sacramentul spovezii.
Găsești aici frânturi de realități din viața noastră de fiecare zi;
poate vei descoperi și ceva din viața ta. Și uite așa, îți vei da seama
că viețile noastre au multe în comun. Așa poate vei înțelege că
lumea aceasta ne aparține, cu bune și cu rele; că în viață nu suntem
singuri și că ceea ce ni se întâmplă nu cade de undeva, dintr-un
spațiu anonim, ci reprezintă rodul acțiunilor noastre. Destinul
nostru nu-l decid alții, ci noi, singuri și împreună cu ceilalți.
Citind pe rânduri și printre ele, poate vei descoperi că viața este
frumoasă, că are un sens și că Dumnezeu scrie drept pe rândurile
noastre strâmbe.
Îmi doresc ca aceste gânduri înșiruite pe filele zilelor anului să
fie pentru tine o rază de lumină, un orizont deschis, o îmbrățișare,
o mărturisire de credință, un pas făcut împreună pentru o lume mai
bună, fiind noi mai buni, cu fiecare zi pe care Domnul ne-o dă, ca
o mare binecuvântare.

Precizez că aceste teme sunt elaborate în vederea completării unora din informațiile cu caracter general prezente în orice compendiu de istorie a Bisericii, cum este, de exemplu, cel al lui L. Hertling, publicat pentru prima dată și în limba română[1]. Am considerat necesară o astfel de pre­zentare mai în detaliu a unor teme atât pentru a aduce un plus de clari­tate în anumite probleme mai importante, cât și pentru a stimula o cerce­tare și o cunoaștere mai profundă a istoriei bisericești.

Menționez că prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustivă; o astfel de tratare cere un studiu amănunțit, în primul rând, al izvoarelor istorice și apoi o analiză și o evaluare de ansamblu a lucrărilor de speciali­tate în domeniu, ceea ce nu se poate realiza, dată fiind atât finalitatea acestor prezentări (informarea și formarea istorică generală a cititorilor), cât și timpul și posibilitățile relativ restrânse de informare și cercetare.

Alegerea temelor urmează criteriul importanței problemelor în cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi și prezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, în perspectivă istorică globală, au avut o deosebită influență asupra mersului istoriei.

Prezentarea tematică își păstrează caracterul provizoriu, rămânând, ca pe viitor, să fie din nou aprofundată și completată cu alte aspecte și parti­cularități. Se înțelege apoi că, în totalitatea lor, aceste teme nu formează un curs complet de istorie bisericească.

În elaborarea și prezentarea acestor pagini m-am folosit, în primul rând, de manualul de Istorie a Bisericii condus de H. Jedin (ediția itali­ană)[2], de cel coordonat de A. Fliche-V. Martin[3], de alte manuale (J. Da­niélou – H. Marrou[4]; K. Bihlmeyer – H. Tuechle[5]), ca și de alte lucrări și culegeri de documente ce prezintă diferite evenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii.

Ținând cont de contextul istoric românesc, am prezentat mai multe teme ce privesc direct destinele catolicismului pe teritoriul țării noastre. Evoluția istorică a catolicismului în România are un curs diferit de cea a celorlalte mari popoare europene. Fiind și atunci, ca și astăzi, la răscrucea dintre Orient și Occident, spațiul românesc latin a fost încorporat în sfera politică și de jurisdicție ecleziastică bizantină, prin filiera slavă bulgară. Prezentând teme de istorie bisericească antică și medievală, folosesc ter­menul catolic pentru a sublinia universalitatea creștinismului, a credinței lui Cristos în spațiul imperiului roman, chiar și atunci când acesta s-a divizat, ba chiar și mai târziu, când imperiul roman va supraviețui într-un context oriental, context în care însă se maturizează germenii viitoarei mari schisme (1054), de atunci abia putându-se vorbi de un creștinism di­vizat (o lacerare a catolicității Bisericii lui Cristos) a cărui urmări nefaste, din păcate, le resimte și lumea contemporană.

În ceea ce privește istoria creștinismului în spațiul occidental, lucrurile sunt mult mai clare, atât datorită bogăției izvoarelor istorice, cât și nenu­măratelor studii ce se pot observa cu ușurință în bibliografia manualelor mai sus prezentate.

În contextul Bisericii primare, am încercat să surprind evoluția misterioasă, dar și vizibilă a Bisericii abia născute, care însă, ca și copilul Cristos, este combătută și persecutată pentru simplul motiv că există.

O problemă a aspectului carismatic al Bisericii, viața consacrată, este prezentată atât în leagănul ei, oriental, cât și în evoluția ulterioară, adică în Occident. În spațiul apusean, la trecerea de la antichitate spre perioada medievală, am voit să surprind aspectele fundamentale ale dialogului cul­tural dintre ereditatea greco-latină și noua cultură ce se conturează pe lângă catedrale și marile centre călugărești. Acest dialog cultural și-a avut urmările sale benefice în civilizația și progresul Occidentului.

O altă temă predilectă este cea a evoluției doctrinare a Bisericii atât în cadrul întrunirilor la vârf a ierarhiei bisericești, adică în dezbaterile pri­melor opt concilii ecumenice, cât și în cadrul general al vieții Bisericii. Prezentarea acestui aspect se limitează, desigur, la ceea ce poate și trebuie să spună Istoria Bisericii.

În acest context, și nu numai, am integrat o altă mare temă, cea a pri­matului roman. Atât ereziile, cât și pretențiile exagerate sau ingerințele abuzive ale bazileilor, ce lezau ecleziologic și pur istoric poziția primațială a episcopului Romei, i-au determinat pe papi, conștienți de rolul și misiu­nea încredințată lor de Cristos, să ia poziție nu pentru a-și păstra scaunul lor, cum ar putea fi înțeles și interpretat de unii istorici, ci pentru a păstra neștirbită unitatea Bisericii și a învățăturii lui Cristos. Papalitatea, persecutată nu numai de împărații romani, așa cum se întâmplase în primele trei secole, ci de însăși bazileii creștini din secolul al VIII-lea, este constrânsă să se îndrepte spre franci. Ulterior, după ce trece prin dușul rece al secolului al X-lea, va intra sub tutela imperiului german ce abia se născuse. Însă, de la rolul de protector al Bisericii, acest Imperiu încearcă, în lunga perioadă de confruntare pașnică, dar mai mult conflictuală cu Biserica („lupta pentru învestitură”), să controleze destinele Bisericii Occidentale. Lupta Bisericii pentru a-și recâștiga libertatea de acțiune are efectele sale pozitive, dar și negative, în sensul că slăbește unitatea dintre Biserică și Stat, ceea ce înseamnă și slăbirea unității creștinătății occiden­tale. Coeziunea internă politică și religioasă a Occidentului scade așadar, prevestind germenii naționalismului german și francez. Atât contextul is­toric al formării marilor state europene, cât și evoluția sinuoasă a raportu­rilor dintre papalitate și aceste mari coroane europene vor forma obiectul altor teme de istorie a Bisericii.

În ceea ce privește Orientul creștin, acesta mergea pe drumul său, pier­zând mereu teritorii ce intră în dominația Semilunii. În perioada lungii sale agonii politice, se naște un alt mare stat creștin, dar neunit cu Roma, Rusia de Kiev, viitorul imperiu, a cărui capitală, Moscova, va dori să fie a treia Romă. Consolidarea acestei mari forțe în Ortodoxism va avea influ­ențe deosebite și în cadrul creștinismului românesc medieval.

Este singular faptul că, în spațiul est-european, două mari națiuni, polonezii și ungurii, nu vor intra în orbita religioasă a Constantinopolului, ci se vor orienta spre Roma, conștiente fiind că deja de acum, de la nașterea lor ca popoare creștine, trebuie să respecte voința expresă a lui Cristos, aceea de a fi o singură turmă sub un singur păstor. Alături de conștiința păstrării unității Bisericii, în încreștinarea acestor popoare intră și factori pur politici, care însă se încadrează în politica bisericească catolică.

Îmi exprim speranța că aceste teme ce expun sine ira et studio pagini din istoria Bisericii să reprezinte o sursă de informare, dar și de reflecție și regăsire istorică și spirituală atât a catolicilor, cât și a confraților orto­docși. În primul mileniu, cele două mari Biserici au de citit aici aceeași istorie. Cred că o lectură sinceră și atentă a acestor teme poate reprezenta un motiv în plus, eclezial și pur uman, de a ne întinde unul altuia o mână frățească, ca o premisă pentru o colaborare istorică interconfesională.

[1] L. Hertling, Istoria Bisericii, trad. română Emil Dumea, Iași 1998.

[2] H. Jedin, ed., Storia della Chiesa, I-X, Milano 1983-1984⁴.

[3] A. Fliche – V. Martin – J.B. Duroselle – E. Jarry, Storia della Chiesa,, I-XXIV, Torino 1979-1990.

[4] J. Daniélou – H. Marrou, Nuova storia della Chiesa, I-V, Casale Monferrato 1984².

[5] K. Bihlmeyer – H. Tuechle, Storia della Chiesa, I-IV, Brescia 1985⁴.

1991-2001

Textul acestei cărți se dorește a fi o culegere a principalelor probleme, personaje, evenimente și locuri care stau la baza creștinismului antic și medieval, cu referințe reprezentative în lumea internetului. Intenția autorului este de a oferi celor interesați atât o trimitere la ceea ce este esențial în evoluția creștinismului până la începuturile timpurilor moderne, cât și la ceea ce s-a publicat în spațiul cibernetic. Dată fiind înglobarea la scară planetară a lumii actuale în lumea virtuală și nenumăratele rețele de comunicare de acest fel, am considerat că poate fi de un real folos să evidențiem și ceea ce s-a scris și s-a publicat referitor la istoria Bisericii antice și medievale și se găsește în internet.

Oferim în cele ce urmează informații de bază, dar și sugestii pentru o căutare și aprofundare personalizată, în funcție de preferințele cititorilor. Aceste pagini, în afară de faptul că pun în prim plan ceea ce aparține esenței creștinismului și Bisericii, oferă multe piste de lansare a unor viitoare căutări și aprofundări, căci istoria deși aparține trecutului, creează prezentul și proiectează viitorul, în funcție de dorințele și aspirațiile oamenilor prezentului. Istoria este mereu aceeași și totuși mereu nouă, mereu deschisă spre noi orizonturi. Ca atare, și ceea ce oferă aceste pagini sunt nu doar fundamentele bimilenare ale bisericii, ci și zidurile unui edificiu mereu în construcție.

În prezentarea surselor bibliografice din internet, am urmat o serie de criterii selective. În primul rând, am dorit să oferim cititorilor acele site-uri sau titluri de opere care redau principala bază documentară, adică izvoarele istorice. Urmează apoi studiile și articolele relevante, ca și site-urile oficiale sau reprezentative pentru o determinată perioadă istorică, pentru marile evenimente, idei sau personalități care au marcat istoria bisericii antice și medievale.

Suntem conștienți de caracterul de pionierat al acestei opere și ca atare ne asumăm limitele ei. În viitor, este posibilă o ediție îmbunătățită a acestei lucrări pe care o dedicăm cu drag tuturor. Ne-ar face plăcere să știm că a folosit cuiva și ne-ar fi de un real folos sugestiile și completările la ea.

Ca bază pentru selectarea personajelor, evenimentelor, locurilor și problemelor importante ne-am folosit de schemele (în format provizoriu) elaborate de Marcel Chappin și oferite studenților Universității Pontificale ”Gregoriana” din Roma.

O privire atentă a hărții Europei ne indică cu ușurință faptul că acolo unde era un loc de pelerinaj, ca și pe drumul spre el, locul acela a declanșat construirea de biserici, mănăstiri, hanuri, aziluri, spitale, aducerea de relicve; la toate acestea, pentru a confirma importanța locului respectiv, se adăugau minunile și tot felul de istorisiri de fapte deosebite, amplificate de imaginarul medieval destul de prolific. Din devoțiune sau motive de pocăință, oamenii plecau în pelerinaj, formând un fel de comunitate în mișcare pe o rețea vastă de drumuri din ce în ce mai bătătorite de picioarele lor. Din intâlnirea pelerinilor se nășteau istorii, povestiri, se împărtășeau impresii, se realiza un fel de schimb sau dialog intercultural între francezi, germani, spanioli, italieni, englezi, slavi, formându-se o anumită cultură cu specificul ei, de care ne bucurăm și noi astăzi.

            In cartea Liber Sancti Jacobi (Codex Calixtinus) din secolul al XII-lea este descris totul despre pelerini. Pregătirile preliminare sunt foarte interesante și sugestive și au o valoare profundă exprimată prin simbolismul ei; lectura acestei cărți te impresionează, emoționează chiar. De exemplu, ranița sau rucsacul, era mic, din piele, deschis mereu, ca simbol al sărăciei, al încrederii în Providență și în oamenii pe care îi întâlnești, de la care cerșești și care îți pot pune ceva în el, ca să te susțină în pelerinajul tău. Rucsacul deschis mai înseamnă și că tot ce ai în el, împarți cu generozitate cu toți ceilalți pelerini și nu ții nimic închis, doar pentru tine. La fel, vasul pentru apă, bastonul și celelalte obiecte pe care un pelerin le are, toate au utilitatea dar și simbolismul lor profund, vast.

            Inainte de a porni, pelerinul se spovedea, se împăca, dacă era cazul, cu toți, își făcea testamentul și apoi pleca în pelerinaj. Toate legăturile cu locurile unde trăia erau întrerupte complet. El pleca pentru o altă viață și accepta și riscul de a nu se mai întoarce vreodată. Simbolismul acestei radicale rupturi era acela al începerii unei vieți noi în spirit și în trup, o viață care tinde spre purificare, spre acceptarea necondiționată a lui Dumnezeu pe un drum cu multe necunoscute. Am impresia că acest mod de a proceda reprezintă o sfidare de fond a modului cum astăzi, dominați de progresul tehnicii și al științelor în general, oamenii încearcă să-și asigure totul, nelăsând nici un spațiu lui Dumnezeu; în fond, scoțându-L complet din ecuația vieții. Acest fapt îmi este confirmat de constatările proprii pe drumurile de pelerinaj, unde pot spune că aproximativ două treimi din pelerini nu sunt pe aceste drumuri pentru motive religioase, spirituale, legate de sufletul lor și de mântuirea lui.

            Pornind la drum, pelerinul nu avea voie să stea mai mult de o noapte într-un loc, exceptând cazul când se îmbolnăvea; trebuia ca a doua zi să plece mai departe. Erau mulți care se îmbolnăveau pe drum sau chiar decedau din cauza bolilor, a frigului, sau atacați de tâlhari sau animale sălbatice. Cei care profitau de ei și le cereau sume mari pentru cazare sau pentru oricare alt motiv, riscau pedepse severe.

            Pelerinajul însemna așadar un drum fizic și spiritual în același timp spre locuri noi, oameni necunoscuți până atunci, spre o destinație precisă, la mormântul unui apostol, sau al Domnului Cristos, în cazul Ierusalimului. Era un drum în care experiențele trupești erau strâns unite cu cele interioare, sufletești. Scopul principal era unul spiritual, supranatural, acela al unei mai profunde convertiri și comuniuni cu Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului; pelerinajul, așadar, avea o finalitate soteriologică.

            Doar din aceste scurte, sumare informații și reflecții asupra pelerinajului, pelerinul de astăzi poate găsi, descoperi idei, motivații și puncte de plecare pentru el și pentru drumul pe care intenționează să-l parcurgă. Pelerinul de astăzi, ca o continuare a pelerinului de ieri, nu este, de fapt, decât o exprimare, o încarnare chiar a lui homo viator. Oricât ne-am lega de pământ și de bunurile lui, inima noastră nu va fi niciodată liniștită, fericită, până nu se va odihni în Dumnezeu, autorul și dătătorul fericirii adevărate. Pelerinajul reprezintă așadar, în esență, una din formele de căutare a fericirii.

            In multitudinea drumurilor de pelerinaj din Europa, era unul, ca un fel de axă de raportare la ea a tuturor celorlalte, cel care unea Santiago de Compostela cu Roma și apoi cu Ierusalimul, aici ajungându-se via mare, din porturile de îmbarcare din sudul Italiei. Spre Roma se îndreptau două căi principale, una care venea din nordul continentului, peste Alpi, în apropiere de Aosta (pe care a mers și episcopul Sigeric), folosită de englezi, germani, și în general, de populații nord-europene, și un altul care venea dinspre vest, folosit de spanioli și francezi și de cei care începuseră pelerinajul la Santiago de Compostela.

            Drumul meu din acest an reprezintă o continuare a celui parcurs de la Genova până la Santiago de Compostela, dar acum în sens invers, adică de la Genova, pe coasta mării până la Sarzana, unde voi întâlni Via Francigena, pentru a merge apoi pe acesta până la Roma. Astfel, sper să îmi îndeplinesc o parte a dorinței mele de a uni în pelerinaj Santiago cu Roma și apoi cu Ierusalimul.

Precizez că rândurile care urmează nu reprezintă nicidecum un ghid al drumului de pelerinaj (pentru Francigena, ghiduri sunt multe și bine alcătuite), ele redând doar scurte impresii de călătorie, spuse la cald, adică sub impulsul momentului. In ele nu sunt experiențele mele interioare, căci sunt intime; fiecare avem propriile trăiri interioare, care ne aparțin doar nouă. Am scris aceste rânduri doar din dorința de a fixa în cuvinte frânturi dintr-un cadru mult mai larg, care ar putea fi utile și altora. De utilitatea și importanța drumului de pelerinaj, fiecare se va convinge doar prin propria experiență.

Trebuie să spun de la bun început că gândul şi dorinţa
de a face un pelerinaj pe jos la Santiago de Compostela le-am
avut de mai mulţi ani. În vizita făcută în anul 2009 în Spania
le-am mărturisit preoţilor Paul Budău şi Leonard Diac dorinţa
mea cu rugămintea de a-mi comunica numele eventualului
însoţitor preot român care ar vrea şi el să parcurgă „il camino
di Santiago”. Am pus aceeaşi întrebare şi pe grupul de
discuţii al preoţilor români de pe yahoo, dar cu acelaşi
rezultat-nimeni. Aceasta m-a determinat să pornesc singur, cu
rucsacul în spate şi cu hotărârea de a parcurge fizic şi
spiritual un itinerar pe care l-au bătătorit mulţi altii înaintea
mea.
Am inceput să mă informez de câteva săptămăni
despre Camino şi aşa am aflat ca sunt si alţi români care au
trait deja această experienţă. Acum aproape doi ani, în Spania
fiind la Zaragoza am aflat că un catolic din Gherăeşti
parcursese calea pelerinului. Iar de curând, am vorbit cu alte
doua persoane privilegiate, catolici din Moldova. Una din ele,
doctoriţa Tereza Dămoc, stabilită în Italia de nord, pe undeva
pe lângă Brescia mi-a vorbit la telefon cu entuziasm şi emoţie
despre experienţa ei pe „il camino frances”.

Incep acest pelerinaj în numele lui Dumnezeu şi
invocând binecuvântarea sfântului apostol Iacob de
Compostela. Astăzi încep o nouă etapă a visului meu de a uni în
pelerinaj pe jos cele trei mari locuri sfinte ale creştinătăţii:
Santiago de Compostela, Roma şi Ierusalim. Anul trecut a
reprezentat începutul realizării acestui vis al meu, deşi când am
început pelerinajul nu-mi era clară şi fermă hotărârea de a
ajunge în toate aceste trei locuri. Aceasta s-a conturat după
terminarea pelerinajului la Santiago.
Ceva din ceea ce am văzut şi trăit anul trecut le-am pus
în scris sub titlul ”Pelerin la Santiago de Compostela”, unde
descriu frânturi din drumul meu pe ”camino frances”, de la
Pamplona până la Santiago. A trecut un an şi sămânţa aruncată
atunci în solul sufletului meu a încolţit, a răsărit, a făcut să se
maturizeze ceva din identitatea mea de pelerin în această lume,
mereu cu nostalgia unui ţel de atins, a unor locuri de cunoscut, a
unor limite fizice şi psihice de depăşit, a unor noi şi mai
frumoase trăiri ale credinţei mele

A sosit din nou ziua plecării. De cât timp o aştept! Cred că
de anul trecut, de când m-am întors de la Pamplona. De fapt, este o
stare continuă, o nostalgie care trăieşte în mine, ca şi cea după
farmecul copilăriei sau după visele primei tinereţi sau după căldura
şi farmecul unei iubiri totale şi niciodată atinse, împlinite.
Nostalgia după mersul pe camino a devenit o componentă a vieţii,
asemănătoare cu respiraţia sau necesitatea de a te hrăni.
Dintotdeauna mi-a plăcut să călătoresc ca să cunosc locuri
şi oameni noi. Si pot spune că am fost un privilegiat, căci mereu
am avut astfel de ocazii, mai ales în vacanţe. Insă pelerinajul
reprezintă mai mult decât o excursie sau o călătorie. El răspunde
altor exigenţe şi dorinţe interioare. El este şi o formă de
spiritualitate şi are motivaţii care izvorăsc din credinţă. Credinţa
care este în primul rând un dar de sus şi nu o cucerire personală
sau o moştenire de familie sau rezultatul unei anumite educaţii ori
formări spirituale.

Este al cincilea an când în vacanțele de vară îmi încarc bateriile sufletului pe drumuri în care reîntâlnirea cu mine însumi, cu natura și mai ales cu oamenii reprezintă un privilegiu pentru care nu știu cum să mulțumesc Cerului.

            Cu rucsacul pe spate, mergând doar pe jos, zilele mele petrecute ca pelerin sunt cele mai frumoase din tot timpul anului. Deși, nu aș putea spune că sunt și cele mai ușoare; dimpotrivă.

            Anul acesta, 2015, pe 24 iulie, dimineața, exact la ora opt, am plecat în pelerinaj din fața grotei aparițiilor Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (Franța), iar după 32 de zile de mers am ajuns la catedrala Sfântul Iacob Apostolul din Santiago de Compostela (Spania), parcurgând un drum de aproximativ 1000 km.

            Frânturi din multele trăiri ale mele pe acest drum se pot citi în paginile care urmează. Am scris aceste rânduri doar cu speranța că ar putea fi folositoare cuiva. Adevărata bogăție a trăirilor pe drumul de pelerinaj al Sfântului Iacob de Compostela o poate ști doar cel care pleacă și parcurge acest drum ca pelerin.

            Ultreia y suseia! Mai departe și mai sus!

Îmi amintesc că în vara anului 2011, când m-am întors din primul pelerinaj pe drumul Sf. Iacob de Compostela, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să înjumătățesc garderoba, și aceasta fără să mă fi gândit înainte la așa ceva. Pur și simplu, când am deschis șifonierul, mi-a venit instantaneu întrebarea: La ce-mi trebuie atât de multe cămăși, tricouri, șosete, etc? 

Trăim într-o epocă a consumerismului în care consumăm și suntem consumați în același timp de lucruri, griji și preocupări inutile, ba chiar dăunătoare trupului și spiritului nostru. Cred că trebuie să avem curajul să privim în camera și în casa noastră și să ne întrebăm câte din lucrurile pe care le avem ne sunt folositoare și câte, nu; iar de acestea din urmă trebuie să ne debarasăm, păstrând lângă noi doar lucrurile care ne sunt indispensabile și de calitate. De la eliberarea de sub povara lucrurilor inutile vom învăța arta debarasării de persoanele inutile, ca și a eliberării de mentalități, obiceiuri, capricii și vicii care ne otrăvesc viața. Așa vom reuși să detoxifiem organismul nostru de tot ce îi este în plus sau chiar nociv. Poate că le va fi mai greu femeilor să se elibereze de arsenalul cosmeticelor, al podoabelor și vestimentației, pentru a duce o viață simplă, dar frumoasă. Poate că le va fi greu bărbaților să nu-și mai frământe mintea cu ultimele modele de mașini, computere și telefoane mobile. Poate că le va fi greu multora să nu mai butoneze atât de mult timp pe tastaturi și să nu mai fie țintuiți de ecrane și televizoare. Dar, nu poate savura gustul atât de plăcut al simplității decât cel care este liber. Căci un sclav nu va ști niciodată ce este libertatea, nu-i va cunoaște gustul și savoarea, ci doar va jindui după ea. Simplitatea înseamnă să faci călătoria vieții tale doar cu bagajul strict necesar; căci tot ce este în plus înseamnă balast și greutăți puse pe umerii tăi
Simplitatea nu este ușor de înțeles și de însușit în modul nostru de gândire, de viață cotidiană. Dimpotrivă, societatea de consum în care trăim, mai ales după 1990, ne-a inoculat falsa convingere că progresul și civilizația înseamnă acumulare de bunuri. Așa se face că avem în casele noastre lucruri pe care poate le îmbrăcăm de câteva ori pe an, sau pe care le descoperim după mai mulți ani, neatinse și cu eticheta de când le-am cumpărat. Dacă avem curajul și umilința de a ne privi sincer în oglinda conștiinței și sufletului nostru, va trebui să recunoaștem că am căzut în capcana umplerii golurilor sufletești, ale inimii cu obiecte, fără să pricepem că acestea nu numai că nu vor umple aceste goluri, dar, mai grav, le vor adânci și le vor face și mai dureroase. Căci acumularea continuă de bunuri nu este altceva decât un drog care agravează și șubrezește și mai mult sănătatea ființei noastre.
Dacă spațiile din locuințele noastre se vor elibera de tot ce este inutil, vom începe progresiv să vedem utilul, adică să ne vedem pe noi înșine și vom avea mai mult spațiu pentru a respira, pentru a ne simți în libertate, pentru a fi liberi cu adevărat.

 Cu cât ne vom elibera mai mult de lucruri inutile, cu atât vom păși spre esența ființei noastre și-i vom descoperi potențialul ei imens, atât de puțin explorat, cunoscut și folosit. Personalitatea noastră va deveni mai puternică atunci când nu va mai depinde de lucruri, de obiecte și nici de alte persoane. Când gândirea noastră va fi a noastră și nu a reclamelor, clișeelor sau spuselor (adesea false și interesate) ale altora. Când vom începe să gândim cu mintea noastră, să ne folosim de puterea brațelor noastre, când vom merge pe picioarele noastre, doar atunci vom fi noi înșine și nu niște roboți sau sclavi.

Simplitatea înseamnă comuniunea cu esențialul din tine și din tot ceea ce te înconjoară. Ea înseamnă eliberarea de ambalaje, de măști și de iluzii și comuniunea cu esența creației, cu ceea ce există cu adevărat și are valoare. Vom putea simți vibrația spiritului care pulsează în noi și în univers doar atunci când vom fi liberi de lucrurile și materia care îl încătușează.

Simplitatea înseamnă înțelegerea, exprimarea și trăirea esențialului într-o viață pe care angrenajele sociale o complică și o fac dificilă. Simplitatea înseamnă lupta noastră continuă contra unui curent de gândire și de acțiune care intenționează depersonalizarea omului, manipularea lui și masificarea globalizatoare, pentru a-l pune astfel la dispoziția celor setoși de putere și dominare. 

Simplitatea înseamnă înțelegerea vieții pe care o trăim ca o înșiruire de evenimente, ca secvențele unui film în care se succed clipă de clipă oameni, lucruri, locuri, și noi trebuie să prețuim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, bucurându-ne de tot ceea ce este curat, armonios, frumos, elegant, discret, de bun gust, împărțind în mod generos toate acestea cu orice persoană.
Ziua independenței și maturității noastre va fi atunci când ne vom simți fericiți cu o ceașcă de ceai, o carte bună și un spațiu mare, aerisit în jurul nostru, alături de o farfurie de mâncare și un pat; adică vom fi liberi și maturi doar atunci când vom fi simpli.

Viața este o continuă aventură, pentru cine este capabil de aventuri. După ce ai învățat să mergi pe picioarele tale și să judeci cu mintea ta, provocat de oameni și societate, poate ai curajul să gîndești liber și să te exprimi, să te comporți liber și să-ți aduci astfel aportul la construirea nu numai a propriei personalități, dar și la binele comun al semenilor cu care, împreună, faci umbră acestui pământ.

Fața ta poate să fie una dintre nenumăratele chipuri care se întâlnesc în cotidianul vieții. Prin înfățișarea pe care o ai, poți exprima ceva care să atragă curiozitatea sau chiar interesul altora; însă, la fel de bine poți să rămâi un etern anonim în platitudinea și banalitatea existenței tale.

Facebook este o rețea electronică de socializare a nenumărate persoane. Eu am luat-o ca o provocare și o invitație la a intra în ringul și piața lumii pentru a-mi aduce micul meu aport la creșterea în umanitate a mea și a semenilor mei. Nu am scris după un plan dinainte stabilit; multe din aceste reflecții sunt răspunsul la evenimente și fapte petrecute în acest arc de timp (mai 2014-iulie 2015), sau sunt simple gânduri ale mele, expresie a ceea ce am simțit, am reflectat la un anumit moment.

Nu știu ce am reușit să transmit în ceea ce am scris. Știu însă că am pus la contribuție nu numai mintea, dar mai ales inima mea. Ce a reieșit, rămâne de văzut. Timpul este cel care cerne valoarea de nonvaloare. Poate că va rămâne ceva în sita cu care aceste rânduri vor fi cernute de eventualii cititori.

Să mă grăbesc mai puțin, să fiu mai calm și mai senin.

Să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult, deși asta o fac de mult timp.

Anul 2018 s-a scurs repede, ca un vis. În noul an vreau să gust mai mult din savoarea fiecărei clipe; să-mi umplu ochii cu lumina zilei și să-mi odihnesc sufletul cu liniștea nopții.

Vreau să inspir mai adânc parfumul interior al fiecărui om.

Vreau să fiu mai generos și să nu-mi alipesc inima de lucruri care nu-mi sunt necesare.

Să trăiesc în armonie cu eu-ul meu interior și cu frumusețile lumii în care Dumnezeu m-a pus ca să-i aduc slavă.

Să cred în visurile mele, visuri care sunt unul dintre cele mai mari daruri pe care divinitatea mi le-a oferit.

Să-mi văd dorințele și aspirațiile în chipul fiecărui om pe care îl voi întâlni.

Dragi feisbuchiști,

Am trecut deja prin patru zile din noul an; cum ne simțim în această nouă zi? Proaspeți, cu gânduri curate și frumoase? Inima ne este la fel de veselă ca atunci când am ciocnit paharul de șampanie la secunda zero a trecerii în noul an? Ca în fața lui Dumnezeu din bisericile noastre unde ne aflam la cumpăna dintre ani?

Zburăm prin timp împreună cu visurile noastre frumoase. Ne scurgem precum o apă în drum spre marea cea mare în care ne vom contopi în clipa când vom închide ochii pentru această lume și-i vom deschide pentru a o contempla pe cea veșnică.

Ceea ce ținem în căușul palmei este clipa prezentă, doar această clipă în care pulsează veșnicia lui Dumnezeu. Ceea ce ne aparține este doar prezentul, această zi în care putem fi mai frumoși și mai buni chiar și decât eram acum patru zile în urmă.

Prietenii, rudele și toți cei dragi din noaptea de revelion sunt aceiași și astăzi. Chiar dacă nu mai suntem îmbrăcați festiv și nu mai stăm la o masă bogată, sufletul nostru este la fel de festiv, iar la masă cu cei dragi putem să fim și astăzi și să ne bucurăm împreună.

Clipa zero a trecerii dintre ani poate fi prezentul nostru continuu. Totul depinde de înțelepciunea cu care ne privim pe noi și viața pe care vrem să o trăim.

Când vă scriu aceste cuvinte, eu ascult aceeași muzică frumoasă și-i mulțumesc cerului pentru noua zi pe care mi-a oferit-o pentru a-l lăuda pe Domnul și pentru a fi împreună (măcar spiritual) cu toți cei dragi, inclusiv cu voi, dragi feisbuchiști.

Să trăim prezentul; să lăsăm trecutul trecutului; să nu visăm viitorul, ci să transformăm clipa prezentă în cel mai frumos vis al nostru!

PS: Și dacă acum vreți să zâmbiți cuiva sau să-l îmbrățișați, nu așteptați următoarea sărbătoare; faceți-o astăzi!

Gânduri și sentimente nevirusate în anul pandemiei

Viața, o binecuvântare – Gânduri și sentimente nevirusate în anul pandemiei

Anul 2021 a fost unul de răspântie pentru mulți creștini, și nu numai pentru ei.

Moartea, rânjind din toate publicațiile și pe toate ecranele, i-a condus pe mulți dintre semenii noștri la un înalt grad de disperare, iar dacă nu, cel puțin la o analiză urgentă și radicală a vieții: a rostului nostru pe pământ, a chestiunii serioase și personale a sfârșitului fiecăruia dintre noi, copil, tânăr, adult sau vârstnic, a planului lui Dumnezeu cu noi, a sensului suferinței și pierderii celor dragi, a pașilor de urmat într-o paradigmă umană și spirituală complet dată peste cap.

Mai puțin preocupat de propria sănătate sau istovire, pr. Emil Dumea și-a făcut timp, în inimă și în gând, pentru noi aproape zi de zi: împărtășind căldură, empatie, încredere în Providență, bunătate și speranță în zile mai senine pentru toți.

Aceste picături de iubire caritativă − pe care le-a lăsat în sufletele noastre pustiite de nevroze, depresii și doliu – au dat naștere pâraielor, apoi fluviilor de încredere și bucurie revărsate în sute de mesaje de mulțumire și recunoștință din mediul on-line.

Precum în proverbul binecunoscut „omul sfințește locul”, putem spune cu convingere că au fost și sunt oameni care înnobilează locuri, fie în mijlocul credincioșilor, prin rugăciunea lor vibrantă, fie cu portavocea internetului, mijlocind pacea și seninătatea atunci când pericole iminente ne izolează complet.

Aceste reflecții-dialog cu inimile noastre temătoare de ieri și de azi își păstrează, la fiecare (re)lectură căldura, blândețea și delicatețea la fel de vii ca și în ziua în care au fost scrise/postate, invitând la reculegere, încredere și speranță pentru orice clipă și orice om.

Cu Cristos alături, de ce să ne temem? e firul prețios de aur cu care își îmbracă părintele fiecare istorioară sau cugetare, lăsându-ne pe noi să isprăvim − în taină și de Domnul binecuvântata lucrare – veșmântul de creștin jertfelnic al sufletului nostru.

Să-mi spună cineva că nu-i place să fie lăudat și-i voi răspunde că este un ipocrit. În societatea noastră, dorința de a fi lăudat a devenit un fel de a doua natură, sau la fel de necesară ca și dorința de a ne hrăni.

A-ți recunoaște limitele și slăbiciunile, sau propria micime interioară a rămas o practică pentru unii asceți. 

De ce oare oamenii vor să fie lăudați? Doar din mândrie, pentru a li se gâdila orgoliul? Nu! Există și o altă explicație, mai subtilă, dar foarte importantă, și anume faptul că oamenii nu se simt siguri de ei înșiși, de ceea ce sunt, de ceea ce fac. Această nesiguranță le creează neliniști, nemulțumiri și din acest motiv au nevoie să fie mereu înșelați, mințiți, lăudați; pentru a fi mulțumiți de ei înșiși. Un om căruia lucrurile îi sunt clare, nu simte nevoia de a fi păcălit, lingușit. Însă unul care trăiește într-o nebuloasă și nesiguranță continuă, acesta are nevoie să i se spună că este brav și că tot ceea ce face este foarte bine. 
Mai mult sau mai puțin, toți suferim de această boală. Însă cu cât ne vom cunoaște mai bine pe noi înșine și ne vom accepta așa cum suntem, încercând, bineînțeles, să devenim mai buni, cu atât vom simți mai puțin nevoia de a fi lăudați.

Să-mi fie cu iertare dacă cineva se va supăra pentru ceea ce spun și îmi cer scuze anticipat; sper să fie primite. Cele ce le voi spune acum nu sunt altceva decât rezultatul constatărilor mele directe, imediate și necosmetizate. Și nu mă refer la toți românii din străinătate, ci la o parte dintre ei.
Deci:
Am călătorit mult și în diferite feluri prin multe state ale Europei și nu numai. În călătoriile mele am întâlnit și mulți români, în diferite circumstanțe și ipostaze. Dintre notele comune la mulți dintre conaționalii mei ajunși pe alte meleaguri, prezint următoarele:
În gări, în multe locuri publice importante și pe la ușile bisericilor întâlnești femei rrome care cerșesc. Ele reprezintă prima carte de vizită a țării peste hotare și mi-a venit să intru în pământ de rușine. Dacă le spui ceva, te înjură.
Românii se îmbracă cam toți la fel, fără gust, stil, eleganță; se îmbracă banal.
Românii din străinătate mănâncă banal și-i întâlnești în magazinașele pentru lumea săracă cu plasele pline cu bere, vin ieftin, carne ieftină, pâinea cea mai ieftină, fasole și alte legume și zarzavaturi ieftine.
Românii din străinătate merg pe stradă (trotuar) cam în același fel și-i recunosc nu numai din față, dar și din spate după felul cum pășesc și cum gesticulează sau cum nu gesticulează.
Românii din străinătate vorbesc la fel de stâlcit atât limba italiană, cât și cea spaniolă, franceză, ca să nu mai spun de germană sau engleză.
Românii din străinătate sunt conectați prin satelit la televiziuni românești și urmăresc în general muzică etno, manele, filme seriale siropoase și emisiuni siropoase sau de prost gust. Când sunt perioadele electorale, se fixează pe politică. Nu același lucru se întâmplă cu copiii lor, dacă s-au născut și dacă cresc acolo.
Românii din străinătate înjură cam la fel și nu sunt deloc creativi, inventivi și nici nu-i copie pe băștinași la acest capitol.
Românii din străinătate nu se bucură dacă-i saluți pe stradă și te privesc cu surprindere, chiar cu un fel de neplăcere.
Românii din străinătate sunt la fel de dezbinați, de lipsiți de solidaritate ca și cei din țară și am auzit nenumărați români de peste granițe exprimându-se astfel: Nu vreau să știu de români; sunt răi, egoiști; nu mă interesează de ei. Auzind astfel de replici, i-am întrebat: Dar tu nu ești tot român?! S-au supărat că i-am întrebat și mi-au răspuns: Eu nu sunt ca ei; ceea ce nu înseamnă că nu se comportă ca și ceilalți pe care-i condamnă.
Românii din străinătate nu vor să învețe, de exemplu, de la polonezi, să fie mai uniți, mai solidari, mai prezenți în comunitățile lor.
Prezentându-se astfel, părerea mea este că românii din străinătate (dacă mai rămân acolo), în câteva generații vor dispărea. Așa cum totdeauna o cultură superioară o înghite pe una inferioară, așa se va întâmpla și cu românii de peste granițe. Dar cui îi pasă de acest lucru? La fel, cui îi pasă aici că mormintele bunicilor sau străbunicilor dispar sub buruieni? Cui îi pasă de trecutul sau de viitorul acestui neam?
PS: Dacă vreunul dintre cei cărora le-am predat pe băncile școlii, ajuns în străinătate se comportă la fel, mă declar parțial falimentar în misiunea mea.

^”Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119, 105). În paginile care urmează mi-am propus să prezint reflecții pe marginea textelor evanghelice din timpul Postului Mare al acestui an, 2019. Sunt considerații care pleacă de la ambientul biblic cu referiri și aplicații la lumea concretă în care trăim.

Intenția mea a fost aceea de a-mi hrăni zilnic sufletul cu ceva din bogăția pe care o conțin fragmentele evanghelice prezentate. În cea mai mare parte, reflecțiile se încadrează în contextul general exegetic și spiritual prezent în Biserica Catolică. Pornind de la evanghelie, am încercat să prezint considerații de natură spirituală și de trăire creștină pentru viața obișnuită de fiecare zi.

Aceste pagini au și un caracter personal, dar dacă vor fi considerate utile altor persoane, m-aș bucura nespus de mult. Din acest motiv, le-am publicat inițial pe pagina mea de Facebook. Viața și trăirile mele sunt ale mele, dar întrucât Domnul îmi cere să-i predic cuvântul, în aceste pagini am încercat să îndeplinesc această poruncă a lui Dumnezeu.

Cu siguranță, aceste pagini nu sunt perfecte și redau doar frânturi din bogăția inepuizabilă a evangheliilor. Ca atare, apelez la îngăduința cititorului pentru ceea ce în aceste reflecții ar fi putut fi mai bun și nu este.

Cartea aceasta reprezintă o punere împreună a unor aspecte din gândirea și scrierilor unor personalități contemporane referitoare la relațiile dintre Biserică și societatea civilă pentru a promova împreună o cultură religioasă și laică în favoarea binelui integral al omului. Textele din această carte reprezintă traduceri și prelucrări din autorii care sunt menționați la fiecare temă în parte. Rolul meu în paginile care urmează este mai mult acela de a selecta și prezenta ceea ce am găsit și considerat semnificativ pentru ilustrarea titlului acestei cărți. Date fiind varietatea și complexitatea temelor pe care mi le-am propus să le prezint, am considerat că este mai bine și mai prudent să apelez la contribuția unor experți în domeniu, eu rezumând-mă la selectarea textelor și prelucrarea lor, completându-le atât cu reflecții și contribuții personale, cât și cu un aparat bibliografic tipărit sau din internet, care să facă mai ușor accesibile toate aceste problematici care frământă omul, bisericile și societatea contemporană.
Lucrarea se structurează în două părți, prima referindu-se la problematici socio-religioase, juridice și politice care privesc omul la nivel european, iar a doua parte analizează aceleași problematici la nivel planetar.
Intenția mea este de a creiona un cadru general din care cititorul să-și poată face o imagine concretă, obiectivă, realistă și justificat optimistă despre omul contemporan, cetățean al acestei planete și deschis de Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul său. Deși rămân într-un cadru general catolic, aceste pagini încearcă o abordare a problematicilor și dincolo de granițele oficiale ale Bisericii.
Sunt conștient de limitele tentativei mele de abordare a unor realități atât de vaste, de complexitatea problemelor și ca atare îmi asum anticipat criticile, sper constructive, ale cititorilor.

America Latină poate fi considerată actualmente un rezervor al catolicismului şi un continent al speranţei. În momentul în care Papa Francisc, primul Suveran Pontif non-european după mai mult de 1.200 de ani, a venit la conducerea Bisericii Catolice, s-a afirmat că experienţa sa latino-americană va mișca profund și spiritualitatea europeană. Mulți erau convinși că alegerea Cardinalului Bergoglio va fi de un real folos și pentru Biserica Catolică latino-americană, dându-i un caracter mai viu şi mai dinamic, şi astfel, un papă venit din această parte a lumii ar oferi mai mult dinamism Bisericii Universale.

Cartea publicată recent de pr. dr. Emil Dumea, cu titlul Jurnal de călătorie în America Latină, prezintă cititorilor impresiile pe care autorul le-a acumulat în urma călătoriei efectuate în ambientul Americii Latine, mai precis în cel al Argentinei și al Paraguayului, în perioada 16 decembrie 2013 – 12 ianuarie 2014. Dar nu numai atât. Paginile acestei cărți conțin multe informații despre localități vizitate (Buenos Aires, La Plata, Lujan, Mendoza, Ushuaia, Asuncion, Caacupe, Encarnacion, Ciudad del Este), despre persoane și instituții ale Bisericii Catolice și angajamentul acestora în favoarea tuturor, dar mai ales al unor categorii defavorizate de persoane, cum ar fi copiii surdo-muți, școlarizați în școli ale Bisericii Catolice. Nu lipsesc, de asemenea, informații de natură socială, economică, culturală și religioasă.

Privirea autorului surprinde mai ales rolul fundamental al Bisericii în apărarea și tutelarea drepturilor fundamentale ale omului în spațiul sud-american. Sunt și multe informații referitoare la mentalități, la modul de viață de fiecare zi al oamenilor, precum și la diferite probleme cu care se confruntă astăzi atât societatea, cât și catolicismul sud-american. Interesante sunt reflecțiile despre extremitățile Argentinei, fie că se merge spre cea mai sudică localitate a planetei, Ushuaia, sau spre Anzii Cordilieri, în Chile, sau în nord, la granița cu Brazilia, unde se află renumitele cascade de la Iguazu.

Prin publicarea acestui jurnal autorul dorește să ne ofere o imagine a ceea ce este astăzi Biserica în America Latină, dar, în același timp, dorește să ofere anumite piste de reflecție pentru ceea ce ar trebui să facă Biserica europeană ca să se apere de secularismul tot mai agresiv care o amenință. Europa pare a fi blocată, obosită, în timp ce America Latină arată o mare vitalitate a creștinismului.

Acest volum intenționează să prezinte învățătura socială a Bisericii, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prezent, așa cum este ea prezentată de documentele pontifilor romani. Principala sursă de informare o reprezintă înseși textele enciclicelor. Sunt abordate temele cele mai importante ale învățăturii catolice în domeniul social, precum legea și dreptatea, Biserica și statul, societatea, persoana umană, familia, educația, munca și capitalul, proprietatea, fraternitatea și spiritul creștin.

După Revoluția Franceză a fost nevoie de o perioadă destul de lungă de timp, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru ca Biserica să reintre în „arena” lumii muncitorești, contribuind la o dezvoltare socială de care beneficiază astăzi o bună parte a omenirii. Pionierul acestei acțiuni este papa Leon al XIII-lea, cu enciclica Rerum novarum (1891), care pune bazele doctrinei sociale a Bisericii.

Dacă papa Leon al XIII-lea a fost mai mult un om al ideilor, papa Pius al X-lea, fiind un bun cunoscător al lumii contemporane și un foarte atent observator al mișcărilor sociale, a fost mai mult o persoană de acțiune. Deja din prima sa scrisoare enciclică, E supremi apostolatus, el a trasat liniile directoare ale unui angajament clar, principial, fondat pe învățătura evanghelică, de refacere a ordinii sociale, politice, culturale, religioase, sub și în Cristos.

Pontificatul papei Benedict al XV-lea este marcat de Primul Război Mondial și de revoluția bolșevică, de aceea intervențiile sale răspund unor cerințe ale momentului. Activitatea papei Pius al XI-lea în domeniul social aprofundează teme precum pacea (Ubi arcano – 1922), suveranitatea lui Dumnezeu asupra lumii (Quas primas – 1925), educația creștină a tineretului (Divini illius Magistri – 1929) și rolul familiei în planul social (Casti connubii – 1930). La împlinirea a 40 de ani de la prima enciclică socială, la data de 15 mai 1931, Pius al XI-lea promulgă o altă enciclică socială, Quadragesimo anno, într-o perioadă de gravă criză economică.

Pe criteriul universal al legii naturale, de la începutul până la sfârșitul pontificatului său, papa Pius al XII-lea vrea să reconstruiască bazele culturale și spirituale ale unei societăți creștine a cărei cheie de boltă este Isus Cristos. În cazul acestui papă, autorul subliniază importanța radiomesajelor ca intervenții răsunătoare datorită amplorii, profunzimii și tonului profetic.

Pontificatul papei Ioan al XXIII-lea este caracterizat din punct de vedere social de două documente: enciclicele Mater et magistra (1961) și Pacem in terris (1963). Dacă prima enciclică are un caracter mai pragmatic, actualizând învățătura socială catolică din perspectivă teologică și antropologică, a doua insistă pe faptul că pacea pe pământ reprezintă aplicarea progresivă a principiilor sociale.

Europei, devastată din toate punctele de vedere, papa Paul al VI-le îi propune reîntoarcerea la propriile origini și reconstruirea civilizației moderne a spiritului, singurele capabile să-i redea forță și vitalitate (Popolorum progressio – 1967).

Centrul doctrinei sociale a papei Ioan Paul al II-lea este constituit de enciclica Centesimus annus (1991) promulgată la împlinirea a o sută de ani de la prima enciclică socială, abordând teme importante, mai ales după evenimentele anului 1989.

Ultima enciclică cu caracter social, pe care autorul o prezintă în acest volum, este Caritas in veritate, publicată de papa Benedict al XVI-lea în anul 2009. Adresată tuturor oamenilor de bunăvoință, enciclica afirmă faptul că doar caritatea în adevăr, al cărui martor este Isus Cristos, este principala forță pentru adevărata dezvoltare a omenirii întregi.

Cartea Istoria doctrinei sociale a Bisericii (1891-2009) este așadar un studiu util tuturor celor care doresc să cunoască mai îndeaproape doctrina socială a Bisericii și să-și formeze o viziune de ansamblu a ceea ce papii și Biserica au gândit, au exprimat și au dorit pentru binele social al credincioșilor și al umanității.

Conciliile ecumenice nu-şi datorează numele lor faptului că ar fi reuşit, chiar şi doar aproximativ, să-i întrunească pe majoritatea episcopilor din toată lumea cunoscută; această condiţie nu s-a materializat nici măcar la Conciliul al II-lea din Vatican. La conciliile ecumenice nu au fost reprezentate toate provinciile ecleziastice. De asemenea, este necesar să precizăm că termenul de „ecumenic” folosit pentru concilii nu are aceeaşi conotaţie cu cel folosit pentru mişcarea ecumenică modernă. Trebuie să înţelegem că o parte substanţială a întregului episcopat era prezentă la aceste concilii şi că deciziile luate de acestea au fost primite de întreaga Biserică sau aprobate de către papi. Această ultimă caracteristică, în actuala interpretare a teologiei şi a dreptului canonic, este decisivă. Un teolog din secolul al XX-lea (Forget), defineşte conciliul ecumenic sau universal ca fiind „adunarea solemnă a episcopilor din întreaga lume, având la bază convocarea, autoritatea şi conducerea papei, cu scopul de a discuta împreună şi de a emite legi referitoare la problematicile generale ale Bisericii”. Istoria conciliilor ne arată calea pe care această instituţie a parcurs-o de la începuturi şi până la forma actuală.

În paginile care urmează intenționăm prezentarea generală a unora din cele mai mari realități ale Bisericii Catolice de după reformele protestante până în prezent. Precizez că aceste teme sunt elaborate în vederea completării unora din informațiile cu caracter general prezente în orice compendiu de istorie a Bisericii, cum este, de exemplu, cel al lui L. Hertling, publicat pentru prima dată și în limba română . Am considerat necesară o astfel de pre¬zentare mai în detaliu a unor teme atât pentru a aduce un plus de clari¬tate în anumite probleme mai importante, cât și pentru a stimula o cerce¬tare și o cunoaștere mai profundă a istoriei bisericești.
Menționez că prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustivă; o astfel de tratare cere un studiu amănunțit, în primul rând, al izvoarelor istorice și apoi o analiză și o evaluare de ansamblu a lucrărilor de specialitate în domeniu, ceea ce nu se poate realiza, dată fiind atât finalitatea acestor prezentări (informarea și formarea istorică generală a cititorilor), cât și timpul și posibilitățile relativ restrânse de informare și cercetare.
Alegerea temelor urmează criteriul importanței problemelor în cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi și prezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, în perspectivă istorică globală, au avut o deosebită influență asupra mersului istoriei.
Prezentarea tematică își păstrează caracterul provizoriu, rămânând, ca pe viitor, să fie din nou aprofundată și completată cu alte aspecte și particularități. Se înțelege apoi că, în totalitatea lor, aceste teme nu formează un curs complet de istorie bisericească.
În elaborarea și prezentarea acestor pagini m-am folosit, în primul rând, de manualul de Istorie a Bisericii condus de H. Jedin (ediția itali¬ană) , de cel coordonat de A. Fliche-V. Martin , de alte manuale (J. Da¬niélou – H. Marrou ; K. Bihlmeyer – H. Tuechle ), ca și de alte lucrări și culegeri de documente ce prezintă diferite evenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii.

Printr-un efort extraordinar, Biserica a reuşit în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea să îşi mobilizeze forţele şi să pună în practică reformele stabilite în cadrul Conciliului al II-lea din Vatican. Nu au lipsit dificultăţile, lucru ce poate fi constatat şi astăzi, în realizarea acestor directive, dar cel mai important fapt este acela că Biserica şi-a demonstrat sieşi şi lumii întregi dorinţa pentru o autentică reînnoire spirituală şi instituţională în toate sectoarele sale şi la toate nivelurile, schimbări care încearcă să ţină cont şi de actualul context social (în primul rând), cultural şi politic.
Istoria Bisericii post-conciliare a fost profund marcată de personalitatea celor doi papi care au realizat schimbări epocale, la nivel instituţional, de percepţie a imaginii Bisericii în lume, şi mai ales pe plan spiritual: Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au fost cu adevărat persoane profetice pentru timpurile respective prin măreţia personalităţii lor ce a influenţat într-un mod decisiv Biserica contemporană.
Biserica de astăzi este o Biserică deschisă dialogului cu Bisericile surori orientale, dar şi cu toate comunităţile ecleziale creştine ce-l recunosc pe Isus Cristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, promovând mişcarea ecumenică în toate aspectele ei prin forme concrete de colaborare şi împărtăşire reciprocă a experienţelor creştinilor de astăzi.
Un aspect deosebit îl reprezintă dialogul inter-religios, Biserica insistând prin documentele şi iniţiativele sale în direcţia dezvoltării unui schimb autentic de valori spirituale între toate religiile lumii, mai ales între cele trei religii „avraamitice”: religia ebraică, creştinismul şi islamul (fiind înfiinţate două comisii speciale care coordonează dialogul cu aceste religii).
După un entuziasm iniţial, s-a constatat însă că sunt tot mai multe piedici, fie la nivelul ecumenismului (de cele mai multe ori la nivel instituţional, dar şi din cauza intromisiunii elementului politic – vezi cazul Greciei, Rusiei), fie în realizarea unui autentic dialog inter-religios, deseori înţeles doar din perspectiva prozelitismului la propria religie, şi totală intoleranţă faţă de celelalte religii (cazul statelor arabe fundamentaliste – se pot construi moschei la Roma, Berlin şi Paris, dar în nici un caz biserici în Arabia Saudită) care riscă să pună în dificultate, sau chiar să anuleze, eforturile depuse până acum în acest sens.

Sub titlul Istoria Bisericii Catolice din Moldova, ne-am propus sa redam în linii generale evolutia catolicismului local, începând cu secolul al XIII-lea pâna în prezent. Lucrarea începe cu prezentarea primei episcopii din Moldova, la curbura Muntilor Carpati, Episcopia Cumanilor. Nasterea acestei episcopii a constituit o necesitate, ca urmare a dorintei Ungariei de a se apara de navalirile tataresti. De aceea, când Ungaria va fi înfrânta, va disparea si Episcopia sub loviturile hoardelor lui Ginghiz-Khan. Totusi, elementul catolic va fi mereu prezent la Est de Carpati, deoarece Ungaria va cauta neîncetat sa detina pozitii strategice bine întarite în aceste zone.
În Nordul Moldovei, influenta polona se va face simtita din ce în ce mai mult începând cu secolul al XIV-lea, iar statul musatinilor va avea nevoie adesea de monarhul polonez. În aceste conditii, iau nastere cele doua episcopii, de Siret si de Baia, în care au slujit calugarii franciscani si dominicani. Majoritatea catolicilor erau sasi si unguri. Bunul mers al acestor doua episcopii era adesea tulburat de influenta husitilor si, ulterior, a protestantilor, fata de care, de multe ori, domnii vor avea atitudini conciliante, desi ei erau ortodocsi.
În secolul al XVI-lea, Despot Voda, domn cu vederi umaniste – conceptii ce au fost împrumutate din Europa Occidentala –, vrea sa schimbe fata culturala a Moldovei, motiv pentru care înfiinteaza la Cotnari o scoala latina si aduce profesori din Occident. Spre sfârsitul secolului, pentru a-si întari legaturile cu Polonia, Petru Schiopul îi favorizeaza pe catolici, dar rezultatele obtinute au fost reduse.
La începutul secolului al XVII-lea, ia fiinta Episcopia de Bacau. Din cei 19 episcopi pe care i-a avut în fruntea sa, 16 au fost numiti la propunerile regilor polonezi. În timpul primului secol de existenta, Episcopia a mers într-un continuu declin, fapt cauzat de razboaiele dintre marile puteri: Turcia, Rusia si Polonia. În prima jumatate a secolului urmator, se poate observa o usoara ameliorare, pentru ca apoi, în a doua jumatate, statisticile alcatuite de misionarii italieni ce slujeau aici sa indice o crestere considerabila a populatiei catolice. Cea mai mare parte dintre nou-veniti, nemultumiti cu situatia existenta în Transilvania, s-au stabilit în vechile asezari catolice din judetele Bacau si Neamt, sau în jurul lor, formând noi comunitati. Ei au contribuit la refacerea demografica a tarii, atât de necesara în urma pierderilor din nenumaratele lupte si conflicte armate desfasurate în aceasta regiune. Comunitatile catolice încep astfel sa se structureze, sa participe la viata economica si politica a Moldovei.
Ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si primele patru ale secolului urmator sunt marcate de opozitia clerului ortodox local si de împotrivirea boierilor fata de restaurarea Episcopiei de Bacau. La aceste dificultati, se adauga cele ridicate de clerul si autoritatile maghiare, care voiau sa-i îndeparteze pe misionarii italieni. Perioada urmatoare, ce se extinde în acest studiu pâna la începutul secolului nostru, este caracterizata de existenta diferitelor proiecte, de realizari ce aveau drept scop rezolvarea problemelor interne, evitarea unor pericole externe (de exemplu, exageratul protectionism maghiar) si fructificarea avantajelor oferite de reformele politice si civile de dupa Unirea Principatelor.
În secolul al XX-lea, Episcopia de Iasi, înfiintata în timpul episcopului N. I. Camilli, va face progrese uimitoare: dezvoltarea vietii spirituale si liturgice, mai multi preoti autohtoni formati în noile seminarii locale, constructii de biserici, înfiintarea de noi parohii, dezvoltarea scrierilor si publicatiilor religioase etc.
În perioada actuala, catolicii din Moldova, împreuna cu pastorii lor, îsi pastreaza nestirbita credinta si fidelitatea fata de Roma, ca si dragostea fata de întregul popor si fata de pamântul lor strabun. Purtând amprenta prefacerilor sociale si politice de dupa caderea regimului comunist, se poate lesne observa un continuu progres spiritual si material, dar si o serie de simptome si probleme îngrijoratoare cauzate de noul context social, politic, economic, cultural de dupa anul 1989.
Pentru a urmari cu usurinta succesiunea evenimentelor, le-am tratat într-o ordine strict cronologica, insistând asupra unor fapte mai importante sau asupra activitatii unor episcopi, prefecti ori vizitatori apostolici, de care depindea într-o masura mai mare progresul catolicismului local. Nu au fost omise nici exemplele pozitive sau uneori negative, oferite de unii credinciosi, preoti sau autoritati locale. Am încercat sa inseram viata religioasa catolica în cea ortodoxa, predominanta în legaturile ei cu viata politica si sociala a Moldovei, sau în relatiile cu puterile limitrofe si cu cele protectoare. Nu am pus un accent prea mare pe raportul dintre Biserica si stat, considerând necesar un studiu aparte asupra acestei probleme.
Lucrarea de fata intentioneaza sa fie o modesta contributie la o mai buna întelegere a istoriei catolicilor din Moldova, despre care s-a scris putin, iar uneori, nu cu cele mai bune si curate intentii. Este un prinos de recunostinta adus celor care ne-au precedat, care si-au trait credinta în Dumnezeu, care ne-au lasat mostenire, în pofida vicisitudinilor vremurilor, o Biserica vie, dându-ne exemplu si curaj pentru a merge mai departe.

Atunci când vorbește sau scrie despre istoria Bisericii, istoricul vorbește sau scrie despre un obiect al contemplării, despre ceva care este nu doar istorie a oamenilor, ci și un sacrament sau o taină a lui Dumnezeu. Istoria Bisericii ne prezintă originea și dezvoltarea bisericii ca popor al lui Dumnezeu care se extinde în timp și spațiu. În expunerea acestei istorii, istoricul examinează științific izvoarele istorice, dar în prezentarea lor trebuie să țină cont și de ceea ce spun disciplinele teologice despre Biserică.
În rândul celor care iau contact cu istoria Bisericii se constată un grad ridicat de ignoranță atât referitoare la Biserica Catolică, cât și la istoria celorlalte biserici și confesiuni creștine. Există tendințe între istorici de a încadra istoria Bisericii între științele care aparțin culturii universale. Ei consideră Biserica mai mult ca o instituție alături de alte instituții și acordă puțină atenție lui Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu și fondator al Bisericii. El este prezentat mai mult ca un Cristos, personaj al istoriei umane și mai puțin ca Răscumpărătorul omului.
Cel care vrea să aibă o cunoaștere corectă și profundă a istoriei Bisericii, trebuie să aibă un orizont cultural vast, ca și o foarte bună cunoaștere a izvoarelor primare ale Bisericii, adică Sfânta Scriptură (mai ales Noul Testament), cât și o bună cunoaștere a scrierilor părinților apologeți și a marilor Sfinți Părinți; toate acestea sunt cerințe obligatorii pentru perioada antică a Bisericii. Pentru epocile următoare, izvoarele istorice se multiplică considerabil, iar munca unui istoric devine mai grea și recere timp mai îndelungat.
Pentru a ajunge la o sinteză armonică, studierea unui simplu fapt istoric creștin cere și cunoașterea dinamicilor colaterale, precum și a ambientului cultural istoric și geografic din care face parte. Ținând cont de toate acestea, studiul istoriei Bisericii încadrează această instituție în cadrul amplu al istoriei universale. Și fiindcă este vorba despre o instituție al cărei fondator este Isus Cristos, istoria ei face parte din misterul iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu, un mister care se revelează în dinamica concretă a istoriei oamenilor.

Unde plasăm istoria Bisericii?

Abia după al doilea război mondial s-a pus problema încadrării istoriei Bisericii între disciplinele teologice sau într-un sector aparte al istoriei în general. Această problemă a fost ridicată și argumentată foarte bine de către marele istoric Hubert Jedin (1900-1980). Istoria Bisericii este o disciplină legată direct de teologie și de instituția a cărei istorie o prezintă. Istoricii de orientare laicistă, în schimb, insistă pe necesitatea studierii ei mai mult din prisma rigorilor documentare și metodologice laice, adică fără o deschidere spre transcendent.
Din partea clerului catolic și a ierarhiei Bisericii, istoria ei a fost și este privită ca o disciplină în cadrul disciplinelor teologice. Obiectul studiului istoriei Bisericii este biserica lui Isus Cristos, care este o realitate teandrică. Deci, pentru a o studia și prezenta bine, istoricul are nevoie și de perspectiva teologică. De fapt, istoricul își ia obiectul studiului său din teologia dogmatică, căci această disciplină ne prezintă identitatea Bisericii, obiect pe care apoi îl analizează cu mijloacele și metodele proprii ale disciplinei istorice. Însă pentru un istoric, dimensiunea teologică a Bisericii intră în joc doar după ce a reconstruit istoric faptele și evenimentele istorice, fapte și evenimente pe care le analizează cu criterii pur raționale. De aici se poate naște tendința unei separări, și anume să prezinți istoria ei fără credință sau să înțelegi istoria Bisericii doar prin prisma credinței. Se cere un echilibru între cele două elemente ale studiului, rațiunea și credința. Este nevoie de conciliere metodologică între istorie și teologie, reconciliere dealtfel greu de realizat fiindcă există pericolul unui echivoc, și anume de a înțelege biserica doar ca o realitate supranaturală diferită de istoricitatea ei. Este nevoie așadar de un echilibru între teologie și istorie. Preocuparea istoricului trebuie să fie aceea de a îmbina într-o manieră plăcută și conciliantă metoda și mijloacele de cercetare pur istorice cu dimensiunea transcendentală a acestei instituții, ceea ce presupune din partea lui dacă nu credința, cel puțin sensibilitatea și deschiderea spre transcendent, sacru și religios.
Istoria Bisericii aparține teologiei? Este istoria o disciplină teologică, așa cum este exegeza biblică, dogmatica și teologia morală? Este obligatorie prezența Istoriei Bisericii în planurile de învățământ ale tuturor preoților și persoanelor consacrate unei vieți și slujiri religioase? Sau această istorie reprezintă doar o disciplină auxiliară care are menirea de a transmite studentului unele cunoștințe istorice pentru ca el să fie în stare, de exemplu, să studieze istoria dogmelor și a dreptului canonic?
 Istoria Bisericii ca disciplină de studiu este obligatorie în orice formare teologică completă din următoarele motive:Baza teologiei este revelația: cum poți însă să înțelegi scrierile creștine ale primului secol dacă nu cunoști contextul lor istoric? Teologia reprezintă o reflecție continuă despre revelație pe parcursul istoriei; acest fapt cere cunoașterea diferitelor epoci și perioade ale istoriei Bisericii.
 O teologie care se dezvoltă în dialectica dintre revelație și omul concret nu poate să facă abstracție de istoricitatea omului.

Obiectul Istoriei Bisericii Obiectul Istoriei Bisericii îl reprezintă creșterea în timp și spațiu a bisericii înființată de Isus Cristos. Acest obiect al teologiei și rațiunii în același timp, reprezintă o disciplină teologică care se distinge de istoria creștinismului. Punctul ei de plecare ca și noțiunea de biserică nu trebuie să îl împiedice pe istoric să analizeze caracterul empiric al manifestărilor ei de viață, folosindu-se de izvoarele istorice. Aspectul teologic al bisericii se referă doar la originea divină a operei lui Isus Cristos, la organizarea ierarhică și sacramentală pusă de el la baza bisericii, la asistența Duhului Sfânt, ca și la tinderea ei spre perfecțiunea escatologică. Așa cum un bob de grâu germinează, iese din pământ, face un spic și rodește, dar rămâne mereu același în esența lui, la fel, biserica se realizează într-un proces istoric în forme diferite și în același timp rămâne egală cu ea însăși. Caracterului ei de entitate istorică se fundamentează în încarnarea Logosului și în intrarea lui în istoria umana. Ea este o comunitate a oamenilor (un popor al lui Dumnezeu), condusă de oameni (colegiul apostolic, episcopii, primatul papal). Astfel biserica depinde de acțiunile oamenilor, de calitățile ca și de slăbiciunile lor. Totuși, Cristos nu a lăsat biserica doar în propriile ei puteri. Duhul Sfânt este o prezență istorică care asistă biserica, o ferește de greșeli, o sfințește și o păstrează într-o stare de puritate, folosindu-se uneori și de miracole. Existența Duhului Sfânt și acțiunea lui în biserică, ca har în inimile oamenilor, se manifestă prin forme care pot fi verificate istoric, forme care în același timp trebuie și crezute, fiind un obiect al credinței. Biserica își are originea în cooperarea între acest actor divin cu cel uman. Din conceptul de Biserică provin înțelegerea și interpretarea istoriei ecleziastice. Pe o bază teologică se află atât începutul cât și sfârșitul istoriei bisericii. Acest început istoric nu este odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, nici cu alegerea și misiunea încredințată apostolilor, dar cu coborârea Duhului Sfânt asupra comunității primare în sărbătoarea Rusaliilor, iar sfârșitul acestei biserici va fi atunci când se va reîntoarce pe pământ Isus Cristos. Între aceste limite cronologice, istoria bisericii își găsește obiectul tuturor manifestărilor ei: cele externe, precum răspândirea ei în lume (misiunile), relațiile cu religiile necreștine și cu comunitățile ecleziastice creștine separate de ea (ecumenismul), ca și relațiile cu statul și cu societatea în general (politica ecleziastică și sociologia ecleziastică); cele interne, precum definirea dogmei din partea magisteriului Bisericii în lupta ei contra ereziilor, ajutându-se de științele teologice, de predicarea credinței creștine și de instruirea religioasă, ca și de celebrarea cultului și administrarea sacramentelor, și nu în ultimul rând prin practicarea carității creștine și prin iradierea învățăturii creștine în toate zonele culturii și ale vieții sociale.

Metoda cercetării istorice
Pentru a-și îndeplini misiunea, istoria bisericii se servește de metoda istorică. Aplicarea acestei metode la obiectul ei de studiu, adică biserica credinței și în același timp o biserică vizibilă, cercetarea istorică nu este scutită de tensiuni între postulatele teologice și datele științifice reale, sigure sau aparent sigure, punându-l astfel pe istoric în fața unor alegeri dificile. Probitatea lui științifică însă nu este alterată. Această probitate este în același timp teologie ca și știință istorică în sensul strict al cuvântului.
Aplicarea metodei istorice se realizează în trei trepte:
 Istoria bisericii ca orice istorie este legată de izvoare (monumente, obiecte, scrieri etc.), care trebuie verificate în autenticitatea lor, adică este necesară o analiză critică a izvoarelor pentru a stabili cu exactitate conținutul lor real, istoric. Scopul acestei metode este de a fixa datele istorice în construcția istorică. În această fază nu este nicio diferență între istoria bisericii și istoria profană.
 Interpretarea izvoarelor în legătura lor cazuală cu acțiunile umane și cu judecarea personajelor (nu este vorba de o judecată morală). Criteriile de evaluare nu trebuie scoase din istoria însăși, căci nu sunt străine acestei istorii. Cauzalitatea istorică trebuie să admită intervenția și colaborarea unor factori transcendenți (fenomenele mistice, miracolele), care nu trebuie excluse apriori.
 În ansamblul ei, istoria bisericii poate fi înțeleasă ca istorie a mântuirii, iar semnificația ei ultimă poate fi percepută doar prin credință. Ea reprezintă prezența continuă a lui Isus Cristos în lume prin predicarea credinței și prin comuniunea cu El a noului popor al lui Dumnezeu. Ea reprezintă creșterea trupului lui Cristos, trup care uneori se îmbolnăvește, care are căderi și se ridică, care merge înainte dar poate să meargă și înapoi. Istoria bisericii înseamnă și teologie a crucii, din cauza păcatelor ei și a persecutării ei din partea dușmanilor. Biserica are nevoie continuă de reînnoire în caracterul ei provizoriu, în drum spre împlinirea ei definitivă în parusie.

Periodizarea Istoriei Bisericii
Subdiviziunile istoriei bisericii nu pot fi deduse din categorii ale filosofiei istoriei, și nici în baza doar a planului divin de mântuire a oamenilor. Această periodizare nu depinde de relațiile pe care biserica le are cu lumea, deoarece biserica nu se identifică cu nicio cultură. Orice periodizare a istoriei bisericii trebuie să țină cont de creșterea externă și internă a ei, creștere realizată de Duhul Sfânt în cooperare cu libertatea umană, o creștere care este într-un dialog continuu cu toate culturile lumii.
Periodizarea istoriei bisericii este dificilă și delicată întrucât nici chiar din esența bisericii nu este posibil să o deducem. Ceea ce putem face este să încercăm o schemă a subdiviziunilor existenței ei istorice care se bazează pe teologie, în istoria misterioasă a relațiilor dintre biserică și lume, mai precis în modalitatea cu care biserica și-a îndeplinit misiunea ei divină în relațiile cu această lume. O schemă sintetică a istoriei bisericii cuprinde trei epoci, ultima fiind abia începută oficial prin conciliul ecumenic Vatican II. Prima epocă este cea antică, scurtă, care cuprinde perioada iudeo-creștină. A doua epocă cuprinde existența bisericii în arii culturale bine determinate, adică în aria elenismului și în cea a civilizației și culturii continentului european. A treia epocă este caracterizată de deschiderea bisericii la scară planetară, deschidere favorizată de fenomenul globalizării.
Aceste trei perioade care indică trei etape esențiale și distincte ale creștinismului pot fi împărțite la rândul lor într-un mod mai profund. De exemplu, a doua perioadă este marcată de trecerea de la antichitate la Evul Mediu și de cultura medievală în perioada colonialismului european și a iluminismului. O altă periodizare a ei împărtășită de cei mai mulți istorici ne prezintă următoarele subdiviziuni:

1. biserica în sfera culturală elenistică și romană (secolele I-V);
2. biserica ca fundament al comunității popoarelor creștine occidentale (secolele VI-XIV);
3. fracturile lumii creștine occidentale și trecerea spre activitatea de evanghelizare al lumii (secolele XIV-XX);
4. biserica în era industrială și postmodernă (secolele XX-XXI).
   O altă împărțire a istoriei bisericii, mai teologică, pune accentul pe istoria spiritualității creștine. Putem să împărțim istoria în funcție de relația care există între biserică și lume, ținând cont de privirea teologică a bisericii față de lume. Din această perspectivă, istoria bisericii se împarte în patru perioade:
    Primele patru secole. Biserica care trăiește noua realitate în Isus Cristos se menține la distanță față de lume, deoarece lumea a persecutat-o în primele trei secole.
    Secolele V-XVIII. Între biserică și lume există o identitate aproape completă, exceptând perioada dinaintea izbucnirii revoluției franceze. Această lungă perioadă poate la rândul ei să fie împărțită în alte trei perioade: a) anii 400-1000: domină împăratul și regii; b) anii 1000-1500: biserica (papa, episcopii, clerul) domină; c) anii 1500-1800: dominarea absolută a statului.
    Din 1800 până în 1960: Biserica se găsește izolată de către lume, o lume care luptă contra bisericii, iar aceasta încearcă să își recâștige poziția de control al societății.
    De la Vatican II până în prezent: biserica pătrunde în lume ca o instanță critică pentru a putea dezvolta ceea ce este pozitiv și pentru a însănătoși ceea ce este negativ.

Gli inizi del cristianesimo nella SM si devono cercare nell’ambiente geografico e culturale in cui la provincia si tro­vava. In questo senso divenne indicativa la sua provenienza o-rientale. Le città pontiche erano in continue relazioni con quel­le portuarie dell’Asia Minore e della Macedonia. La gente stessa proveniva da quelle parti, dove il cristianesimo fu presente dal primo secolo. Verso la fine del regno di Cesare Augusto (31 a.C.-14 d.C.) la SM viene inglobata nell’impero[1]. La mancanza di prove storiche che potrebbero testimoniare ovviamente una presenza cristiana prima del IVo secolo può trovarsi una spiegazione nel fatto che la nuova religione era ancora una „religio illicita”, e poi è ben noto lo stato di vita della maggioranza dei primi cri­stiani di questa provincia: uomini di bassa condizione sociale che, oltre le fonti epigrafiche (in maggioranza monumenti sepol­crali) e le fondamenta di varie chiese, hanno lasciato poche tracce nella storia. Un’altro motivo per la mancanza di prove storiche prima del IVo sec. si trova nel carattere semplicemente missionario della predicazione cristiana. Nella penetrazione cri­stiana in SM non c’è nulla di straordinario. Fino a Diocleziano nulla ci parla di persecuzioni per queste parti[2]. Alcune considerazioni di carattere generale sul cristianesi­mo nella SM si possono fare considerando le fonti epigrafiche[3]. Dai testi, presenti in maggioranza sui monumenti sepolcrali, la prima iscrizione che potrebbe affermare la presenza cristiana nella provincia è quella scoperta a Tomis, in lingua greca, e da­tata per la prima parte del IIIo secolo[4]. Un certo Hylas ha dovuto seppellire i suoi figli Hermogene e Panthera. In quanto alla sua moglie Matrona, egli non ha potuto seppellirla accanto ai fi­gli, ma in un altro posto, perché essa ha cambiato la sua opinione (=doxa). La parola doxa, nel contesto del testo può esse­re interpretata anche nel senso di fede, religione. Pensiamo che la fede cristiana poteva portare fino alla separazione dei membri della stessa famiglia. Invece, nel sincretismo delle varie reli­gioni pagane, tutti i culti e tutte le convinzioni religiose po­tevano conciliarsi tra di loro

[1] La data precisa non la sappiamo: “Avec la conquête romaine et leur incorporation dans l’Empire (à une date qu’à l’état présent de l’information nous ne saurions fixer avec précision, mais qu’il convient de chercher vers la fin du règne d’Auguste…” Cfr.: PIPPIDI, D. M., La fin du paganisme en Scythie Mineure, in “Scythica Minora”, p 282.

[2] “Nella Dacia di Traiano la romanità e il nostro cristianesimo sono nate e cresciute in un modo naturale, lento e duraturo”: Cfr.: PARVAN, Contributii, p 201.

[3] BARNEA, Les monumenta. Nella nostra attenzione entrano solo i testi epigrafici. Circa 80 era il loro numero fino alla data del­la pubblicazione de libro sopra citato. L’autore riporta tutta la bibliografia intorno a queste iscrizioni, e consideriamo non a-datto riportarla di nuovo.

[4] “Io, Hylas, sono morto colpito da una grave malattia, prima ho seppellito il mio caro figlio Hermogene; ma è seppellita in­sieme a me anche la mia figlia Pantera, la mia moglie Matrona ha cambiato l’oppinione”: Cfr.: Inscriptiile antice din Dacia si Scythia Minor (Le iscrizioni antiche dalla Dacia e Scythia Minor) (ed. D.M. Pippidi – I.I. Russu), voi II, Bucuresti 1987, pp 328-329.

La ricerca e l’indagine sulla presenza cattolica in Moldavia sono sempre state scarse anche a riguardo della successiva immigrazione di cattolici dalla Transilvania in Moldavia iniziata nel XVIIIo secolo. Per questo motivo l’argomento di questa dissertazione si è limitato alla presenza cattolica in questo principato dell’attuale Romania e proprio per questo periodo poco conosciuto anche agli stessi cattolici moldavi.
Prima del secolo in discussione nella nostra tesi, la presenza cattolica in Moldavia si era concretizzata nei vescovato di Milcov, o dei cumani (1227-1241)), voluto dalla corona magiara, poi in quelli di Siret (1371-1434), Baia (1418-1525) e Bacau (1607-1818), costituiti nel contesto degli interessi della corona cattolica polacca. Nel quadro di quest’ultimo vescovato, nel 1625 la Congregazione di Propaganda Fide affidò all’Ordine dei Francescani Minori Conventuali i destini del cattolicesimo in Moldavia, costituendo così la missione “primogenita” di questa congregazione.
Fino al secolo cui è interessato il nostro studio, i conventuali avevano faticato abbastanza in una Moldavia sottoposta al dominio ottomano e travagliata da numerose guerre e scorrerie, per poter conservare “nell’ovile cattolico” una piccola minoranza cattolica che alla fine del ‘600 contava all’incirca 300 anime. Partendo da quel epoca così dura per la storia civile e religiosa dello stato moldavo, la nostra dissertazione accompagna passo per passo i missionari e i fedeli cattolici per tutto il XVIIIo secolo cercando di esporre cronologicamente e anche sinteticamente i principali problemi della missione cattolica, che alla fine di questo secolo contava all’incirca 13.000 cattolici.

Per quanto riguarda i problemi principali della missione, il primo capitolo è da considerarsi come una necessaria introduzione alla storia laica e religiosa nella Moldavia del XVIIIo secolo con riflessi pure nella missione dei conventuali. Con il secondo ed il terzo capitolo, invece, cercheremo di presentare la vita e l’attività dei missionari, le difficoltà nel lavoro pastorale, il loro quotidiano vivere nelle loro piccole e povere comunità che erano come delle isolette in un mare ortodosso. Non mancheranno al momento opportuno degli accenni sulla loro ambientazione nel contesto di una Moldavia che solo verso la fine del XVIIIo secolo comincia a godere un po’ di tranquillità e una relativa stabilità politica e sociale. E forse non è senza importanza sottolineare il fatto che i conventuali italiani si adattavano facilmente al contesto locale, accontentandosi di poco, imparando un po’ la lingua romena e qualche parola del dialetto ungherese “csángók”; però, sono stati anche parecchi missionari che hanno imparato molto bene il romeno, facendo anche delle traduzioni in questa lingua per l’uso catechistico dei missionari stessi. Si deve aggiungere anche il fatto che date le difficili condizioni di vita ivi presenti, si contano non pochi missionari che hanno desiderato rimpatriare nella speranza di una vita meno travagliata in Italia e nei loro conventi.
Se il secondo e il terzo capitolo tentano di tracciare un quadro cronologico della vita e dell’attività dei missionari, l’ultimo capitolo è riservato ad un’analisi globale delle condizioni interni della missione, partendo dal basso, cioè dalla gente cattolica; osservando poi attentamente il loro tenore di vita, come anche il loro modo di vivere la fede, con i pregi e le inevitabili insufficienze e infine il loro pacifico rapporto con gli ortodossi. Soprattutto per la seconda metà del secolo, cercheremo di tracciare un quadro abbastanza completo sull’evoluzione numerica delle comunità, sulla loro organizzazione intorno ai principali centri missionari, le parrocchie, dando così la possibilità al lettore di capire come e in quale contesto si è andato consolidando il cattolicesimo moldavo alla fine del XVIIIo secolo, un consolidamento che rappresenterà la base di ulteriori lenti ma sicuri sviluppi della missione, sviluppi interni, organizzativi, ma anche pastorali e spirituali concretizzati con l’erezione del vescovado di Iasi nel 1884 e della provincia dell’ordine francescano dei frati minori conventuali nel 1895.

L’attenzione del quarto capitolo si ferma anche sulle condizioni esterne della missione, su quei fattori, istituzioni e personaggi che hanno influito anche se poco notevolmente, lo dobbiamo dire, sull’andamento della missione. Cioè non mancheremo di presentare i vescovi di Bacau ed i loro rari interventi nella vita della loro diocesi. Sarà presentato pure il protettorato delle grandi potenze europee, come la Polonia, la Russia, l’Austria, un protettorato che farà ben poco per la minoranza cattolica moldava, che per loro non rappresentava nella maggioranza dei casi alcun interesse, non potendo trarre alcun vantaggio da una missione il cui numero di cattolici alla fine del secolo XVIII superava non di molto 13.000 anime. Non sarà trascurato poi il rapporto che i missionari avevano con le autorità locali, i principi, i boiari ed il clero ortodosso, e da quest’analisi risulta facile capire che nella Moldavia regnava la tolleranza religiosa (tranne qualche screzio tra i missionari e l’alto clero), tolleranza imposta anche da vari accordi e trattati internazionali firmati tra la Sublime Porta, sotto il cui dominio si trovava la Moldavia e le grandi potenze europee.Alcuni aspetti particolari della missione sono stati oggetto di studi approfonditi, per esempio le controversie tra i conventuali e i gesuiti, controversie iniziate già al momento dell’arrivo a Iasi dei pochi gesuiti polacchi alla metà del XVIo secolo, e concluse con la soppressione della Compagnia nel 1773 .

Trebuie să crezi în vise, ca să ţi se împlinească.
Biserica spune că este interzisă şi păcătoasă credinţa în
vise, şi sunt de acord cu ea. Eu cred însă în visele cu ochii
deschişi pe care imaginaţia, fantezia, dorinţa de nou, de
schimbare le pot nutri, le pot pune aripi care să ne poarte
pe drumul vieţii. A păşi în această ţară a soarelui răsare a
fost unul din visele pe care le-am avut încă din copilărie,
când auzeam la biserică predicându-se despre renumiţii
martiri Paul Miki, şi însoţitorii săi, de la Nagasaki. Iar
acum, când încep să aştern aceste rânduri, mă aflu chiar la
Nagasaki, în casa părinţilor franciscani conventuali, însoţit
de părintele Tanizaki Shinichiro Luca, secretarul
provinciei franciscane din această ţară, datorită căruia, ca
şi părintelui Petru Iştoc, am ajuns aici. A propos de
numele părintelui, la japonezi, numele primit de noul
născut are totdeauna o semnificaţie; numele lui,
Shinichiro, înseamnă „cel dintâi dorit”.
Tocmai am poposit de la Tokyo, unde am aterizat
pe 21 decembrie, adică acum două zile. Până în acest
moment nu am putut să scriu, căci eram tare nedormit şi
neacomodat cu noul fus orar. Pe data de 20 decembrie am
plecat de la seminar, după ce mi-am salutat colegii la masa
de prînz şi le-am urat sărbători fericite. Drumul pînă la
Bucureşti, cu trenul, a fost uşor, deşi destul de lung, ca de
obicei, şi cu mirosurile neplăcute şi celelalte
inconveniente specifice trenurilor din ţara noastră, ca şi
unor călători certaţi cu apa şi săpunul şi care emană până
la distanţă duhori de nespălare, alcool şi tutun. De fiecare
dată cînd am o astfel de experienţă cruntă, mă întreb cu ce
le-am greşit? De ce mă pedepsesc? Greu de găsit un
răspuns. Probabil face parte din misterul prostiei şi
mizeriei umane în general. Recunosc că timp de 10 ani şi
eu am fumat, dar nu-mi aduc nicio justificare; am greşit,
gândind că acest obicei ar fi şi un anume mod de
autoafirmare. La Gara de Nord, m-a aşteptat părintele
paroh de la parohia Sfinţii Petru şi Paul din Băneasa,
Mihai Mărtinaş: acelaşi preot amabil şi atât de disponibil,
despre care auzisem deja de mai mult timp. Am dormit la
dânsul, iar a doua zi dimineaţa am celebrat Sf. Liturghie în
noua şi frumoasa biserică, având-o ca ministrant pe sora
de acolo, şi ea la fel de amabilă, serviabilă. Am apreciat
efortul preotului de aici şi al atâtor persoane care au
contribuit la construirea noii biserici şi a casei parohiale
de alături. M-am întrebat însă şi dacă nu cumva altarul
este prea înălţat comparativ cu restul bisericii, unde stau
credincioşii laici. Dacă nu cumva această elevare nu
marchează măcar mintal false distanţe între laici şi clericii
din altar, plasându-i pe aceştia din urmă pe o poziţie de
superioritate faţă de laici.

Cred că o bună premisă pentru reușita unor exerciții spirituale, și nu numai pentru ele, dar în general pentru orice dorim să realizăm important în viața noastră, este nu numai determinarea și motivațiile puternice pentru ceea ce dorim să realizăm, dar și acceptarea limitelor noastre și a dificultăților sau pericolelor care ne stau în cale. O bună cunoaștere de noi înșine, o introspecție în profundul ființei noastre, acolo unde stau ascunse complexe și frici, cuibărite poate încă din primii ani ai vieții; nereușite și deziluzii acumulate pe parcursul anilor, vise spulberate, compromisuri sau rele voite și săvârșite de noi, dar tăinuite pentru a nu ne strica imaginea proprie sau a instituției pe care o reprezentăm. Limitele și defectele noastre; toate acestea și încă altele pe care le purtăm în ființa noastră trebuie să fie cunoscute, privite cu luciditate și seninătate și, pentru toate trebuie găsite soluții soft de conviețuire, făcând aceasta atât singuri, dar și împreună cu alte persoane de încredere, dar mai ales cerut ajutorul de sus, de la Dumnezeul luminilor și puterii.
Să nu uităm apoi societatea și lumea în care trăim. De bunul sau răul raport pe care-l avem cu lumea depinde reușita sau nereușita misiunii noastre pastorale. Este ușor să pactizezi cu lumea și cu năravurile ei. Este foarte tentant să vorbești lumii despre sublimul credinței, despre Dumnezeu al cărui mesager oficial ești. Dar este foarte greu să faci front comun cu omul, cu neliniștile și suferințele lui, cu așteptările și visurile lui. Este foarte greu să fii mai puternic decât omul de lângă tine care suferă și să-i oferi prin felul tău de a fi motive de speranță, de încredere fermă în el însuși și în Dumnezeu. Ca să fii de folos acestei lumi atât de nesigură nu numai pe ziua de mâine, dar și pe cea de astăzi; ca să fii de folos acestei lumi care se laicizează din ce în ce mai mult, trebuie ca tu să-i oferi omului siguranță și nu dubii, trebuie să-i transmiți credință; să miroase la tine parfumul plăcut, seducător al lumii spirituale, al cerului, al unei vieți care este mult mai frumoasă decât sclipiciul acestei lumi. Și, așa cum spune papa Francisc, trebuie să ai mirosul oilor; trebuie să miroși a oaie, tu, păstorul ei.
În perioada comunistă aveam în fața noastră un front și un partener (adversar) bine definit, conturat care ne arăta cu aroganță mușchii; se impunea cu forța lui brută. Dar în pofida acestor aparențe care te speriau, acest partener-adversar erau aproape gol pe dinăuntru; avea idei puține și acelea ușor de combătut; era ca un soldat, adesea imens, care impresiona prin armura lui, dar sub ea se ascundea un om sărac în idei, care știa să repete slogane la nesfârșit, dar nu avea argumente inteligente, profunde care să reziste nici măcar la o dezbatere între liceeni. Și în tot blocul est-european, prin stilul lor combativ gregar, al unor proletari dintre care mulți nu aveau finalizate nici măcar studiile școlii primare, propagandiștii și slujitorii ideologiei și sistemului comunist coborâseră mult ștacheta intelectuală stabilită de părinții fondatori Karl Marx și Friedrich Engels.
Partenerul (adversarul?) nostru de astăzi este cu totul altfel decât cel de atunci. El este omniprezent, dar în același timp nu-l poți prinde în niciun fel; îți scapă ca apa printre degete. Lumea cu care dialogăm, omul pe care îl avem în față, în timp ce discută cu tine, este conectat la o rețea, la rețele planetare, iar atenția pe care ți-o acordă ocupă uneori, cred, nici 10 % din mintea lui. Tu ai amvonul în biserică, de la care omul te ascultă 15 minute pe săptămână (ce procentaj din numărul total al credincioșilor?). În restul timpului, adică în majoritatea timpului, acest om este conectat la o infinitate de rețele și surse de informare și manipulare. În plus, este preocupat existențial de siguranța zilei de mâine pentru el și familia lui. La care se adaugă tentația bunăstării materiale, pe care o confundă cu progresul și binele lui real. Acestei lumi suntem noi chemați să-i vorbim astăzi despre care Dumnezeu, despre care și ce fel de mântuire a sufletului? Și ce înțeleg oamenii prin suflet? Iată doar câteva aspecte ale lumii în care trăim acum și pentru care Dumnezeu ne-a trimis cu o misiune precisă. Și poate ar trebui să ne întrebăm ce înțelegem noi din această misiune și cât de convinși suntem de ea.
Alături de credința și determinarea noastră de a beneficia de aceste zile de har și lumină, cred că și toate aceste premise ar trebui să le avem prezente atunci când este vorba de exerciții spirituale. Nu pentru a ne bloca în ele și a nu mai face un pas mai departe, ci pentru faptul că realismul este absolut necesar în orice proiect, în orice demers, de oricare natură ar fi acesta.

În acest început de nou mileniu și secol al istoriei, pentru Doctrina Socială a Bisericii Catolice (DS) a sosit deja timpul unui bilanț, ca încheiere a unei noi etape în istoria intervențiilor catolice în câmpul social al creștinismului catolic și chiar în afara lui. Ca doctrină socială catolică, aceasta își are începuturile la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu publicarea în anul 1891 a primei enciclice sociale Rerum novarum, iar ca un punct terminus provizoriu, putem menționa Compendiul de Doctrină socială a Bisericii, publicat în anul 2004. Alături de enciclicile sociale, de discursurile papilor și acte ale sinoadelor episcopale de pretutindeni, ca texte de referință ale magisterului suprem catolic, sunt nenumărate alte lucrări pe această temă, prezente mai mult în spațiul european, dar și pe noile continente, mai ales cel american.
Urmând diferiți autori și specialiști în domeniul social, prezentând în același timp și texte fundamentale ale doctrinei sociale catolice, în paginile care urmează intenționez să prezint unele din marile probleme sociale ale lumii contemporane la care Biserica Catolică, în misiunea ei de promovare a binelui integral al persoanei umane, este angajată să se implice pentru a contribui la construirea unei lumi mai bune și mai drepte. Misiunea Bisericii este esențial una religioasă, spirituală, fundamentată teologic, ceea ce însă nu înseamnă că în acțiunile ei concrete nu se implică în mersul concret al istoriei omului, în domeniile largi ale ideologiilor, ale politicii și economiei. Creștinul sau orice ființă umană, ca și spațiul vital în care aceasta trăiește, toate acestea sunt obiectul acțiunilor interesului și acțiunilor concrete ale Bisericii, adoratoare a lui Dumnezeu și slujitoare a omului.
Considerăm că astăzi omenirea, referindu-ne mai ales la Europa (cu influențele ei asupra întregii planete), a ajuns la un punct de răscruce al istoriei. După ce omul european s-a maturizat și în emanciparea lui s-a eliberat și de hainele prea strânse în care a considerat că-l ține încorsetat Biserica, după perioada nihilismului și a falimentului ideologiilor considerate puternice, astăzi ne aflăm într-o epocă a gândirii slabe și a sincretismului, iar la nivel personal se afirmă individualismul.
In acest context planetar care, favorizat de globalizare, devine din ce în ce mai evident și mai problematic în același timp, misiunea Bisericii este aceea de a găsi o nouă cheie de lectură a lumii, iar aceasta ar putea fi denumită umanismul global. Acesta este diferit de umanismul începutului Erei Moderne, dar și atunci ca și acum Biserica propune o fundamentare ontologică a lui, afirmând pe bazele credinței dar și ale rațiunii că împlinirea omului se realizează nu doar democratic, dar și în comuniunea acestuia cu Dumnezeu, creatorul său. Demnitatea omului înseamnă căutarea adevărului și a binelui său, iar în autonomia lui legitimă, de altfel, el trebuie să rămână unit cu Dumnezeu prin Isus Cristos, Răscumpărătorul lui.
Pornind de la această axă a gândirii catolice și nu numai catolice, acțiunea socială a Bisericii se intersectează cu acele curente ideologice și culturale care consideră religia doar ca pe o problemă privată a persoanei, a individului fără nicio relevanță publică, ceea ce conduce spre o etică a persoanei complet separată de etica publică. Această separare totală a fost și rămâne încă una din cauzele multor conflicte și contradicții nu numai la nivel intelectiv, în conștiința individului, dar și la nivel public, social. De aici s-au născut orientări antropologice contradictorii, fără o viziune unitară asupra persoanei, deoarece ele nu se alimentează și din rădăcinile metafizice ale realității, ci mai mult își trag seva dintr-un raționalism pozitivist. Contradicțiile gândirii și acțiunilor concrete ale persoanei iau forme publice evidente. În libertatea lui absolută, omul acționează după principii utilitaristice sau ale unor contracte care se pot schimba oricând, întrucât nu mai este acceptată nicio normă etică stabilă. Din acest motiv, individul nu poate lucra responsabil cu ceilalți într-un proiect comun, având ca scop realizarea unui bine comun, întrucât în gândirea și acțiunea lui primatul îl au doar deciziile lui și dreptul de a le schimba oricând crede de cuviință. Procedând astfel, omul favorizează scepticismul privitor la posibilitatea realizării binelui comun și a necesității credinței ca inspiratoare a deciziilor publice.
In enciclicele lui sociale Redemptor hominis, Veritatis splendor, Centesimus annus și Fides et Ratio, sfântul Ioan Paul al II-lea, pornind de la misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu în natura umană, scoate în evidență perfecționarea omului și ridicarea realiăților temporare într-o dimensiune care transcende materia. Antropologia teologică a acestui papă, ca și a antecesorilor și succesorilor lui, scoate în evidență capacitatea omului de a căuta și realiza binele prin legătura lui intrinsecă cu Dumnezeu. Aici se găsește cheia de boltă a întregului edificiu al culturii creștine contemporane. De aici se pleacă în noua evanghelizare a lumii, a construirii unei civilizații a iubirii și a unui nou umanism.
O bună parte a lumii dezvoltate trăiește astăzi în perioada post-modernă, iar în aceasta noul umanism recere o nouă structură a societății în care nu mai pot domina ideologiile totalitare, dar nici consumismul, individualismul sau pragmatismul absolut. Se recere o regândire a societății pornind de la axa Cristos-Biserica-lumea, în care creștinii și necreștinii să stea la o masă comună, contribuind împreună, fiecare cu specificul său o viață mai demnă de om, creatură a lui Dumnezeu și cetățean independent și liber al acestui pământ. In construirea unei astfel de societăți, oamenii trebuie să fie dispuși să caute și să asculte de adevărul referitor la Dumnezeu și la om. În noua orânduire a societății, identitatea și rolul laicității sunt garantate și tutelate, însă ea trebuie să fie deschisă spre acceptarea unei etici inspirată din transcendent.
Trăim din ce în ce mai mult într-o lume multiculturală, în care cultura creștină se confruntă și cu alte viziuni despre om și societate. A trecut timpul în care cultura creștină europeană plasma atitudini și comportamente, inspira legile și artiștii ca și comportamentul cotidian al oamenilor. Trăim într-o lume multiculturală și plurireligioasă, o lume secularizată și indiferentă față de orice formă religioasă, în care există zone mari civile sau culturale în care religia nu există și în care vocea evangheliei nu se aude, sau dacă se aude este înnăbușită de multe alte voci complet diferite sau chiar contrare mesajului lui Cristos.
In acest început de nou mileniu, Europa creștină este din ce în ce mai mult un vis care se destramă, iar identitatea ei culturală s-a schimbat și continuă să se schimbe profund, confruntându-se mereu mai mult cu cea musulmană. In acest cadru, noul umanism care se construiește conține în bună parte aspecte multiculturale și interreligioase. Umanismul creștin pe care Biserica vrea să-l edifice este o realitate în devenire, ale cărei componente nu sunt clare, întrucât ele vor fi rezultatul unui raport teoretic și practic bilateral Evanghelie-culturi. Timpul și spațiul sunt determinante în realizarea noului umanism, și poate că nici nu se va realiza un singur umanism, ci mai multe, în funcție de componentele lui determinate de culturi și religii diferite.
In multiplicitatea mereu crescândă a lumii contemporane, Biserica se înculturează și propune mesajul ei primit de la Cristos, modelându-se mereu pe realități mai mult schimbătoare și nesigure, decât sigure și stabile. Având o îndelungată experiență interdisciplinară și multiculturală, ea încearcă să angajeze orice persoană și instituție într-un dialog fratern bazat pe căutarea sinceră a adevărului, având ca scop formarea unui nou umanism teandric sau a mai multor umanisme bune pentru o societate globalizată și multiculturală.

Viața este o continuă aventură, pentru cine este capabil de aventuri. După ce ai învățat să mergi pe picioarele tale și să judeci cu mintea ta, provocat de oameni și societate, poate ai curajul să gîndești liber și să te exprimi, să te comporți liber și să-ți aduci astfel aportul la construirea nu numai a propriei personalități, dar și la binele comun al semenilor cu care, împreună, faci umbră acestui pământ.
Fața ta poate să fie una dintre nenumăratele chipuri care se întâlnesc în cotidianul vieții. Prin înfățișarea pe care o ai, poți exprima ceva care să atragă curiozitatea sau chiar interesul altora; însă, la fel de bine poți să rămâi un etern anonim în platitudinea și banalitatea existenței tale.
Facebook este o rețea electronică de socializare a nenumărate persoane. Eu am luat-o ca o provocare și o invitație la a intra în ringul și piața lumii pentru a-mi aduce micul meu aport la creșterea în umanitate a mea și a semenilor mei. Nu am scris după un plan dinainte stabilit; multe din aceste reflecții sunt răspunsul la evenimente și fapte petrecute în acest arc de timp (mai 2014-iulie 2015), sau sunt simple gânduri ale mele, expresie a ceea ce am simțit, am reflectat la un anumit moment.
Nu știu ce am reușit să transmit în ceea ce am scris. Știu însă că am pus la contribuție nu numai mintea, dar mai ales inima mea. Ce a reieșit, rămâne de văzut. Timpul este cel care cerne valoarea de nonvaloare. Poate că va rămâne ceva în sita cu care aceste rânduri vor fi cernute de eventualii cititori.

Cu siguranță, cei care au trăit zilele tragice ale celui de-al Doilea Război Mondial vor coborî în mormânt cu memoria unei drame care, în pofida deceniilor care s-au scurs de atunci, încă le mai bântuie gândurile și nu-i lasă să doarmă liniștiți. Doar moartea îi va face să uite trecerea frontului prin satele lor, ca și ororile și necazurile cauzate de război în general.
Sunt încă în viață mulți martori ai războiului, iar pe unii dintre ei am avut privilegiul de a-i asculta, povestindu-și cea mai dură perioadă din viața lor, din fericire scurtă, deși la puțin timp au trebuit să înfrunte o altă nenorocire, cea a foametei din anii 1946-1947. După care, ca un blestem al comunismului, s-au abătut peste ei cotele, întovărășirea și mai ales colectivizarea. Iar după colectivizare, rămași fără pământ, fără animale, simpli arendași pe pământul odinioară al lor, acum al CAP-urilor, acești oameni demni, puternici în simplitatea și credința lor, au îndurat lungi decenii de viață comunistă. Iar după 1989 au crezut că, în sfârșit, a dat fericirea peste ei. Dar iată că acum copiii și nepoții generațiilor războiului și colectivizării comuniste iau calea bejeniei, peste hotare, în căutarea unei vieți mai bune. Drama celor care în timpul războiului sau al primei lor tinereți i-a marcat pentru totdeauna se unește în prezent cu altă dramă, cu drama milioanelor de români care-și părăsesc țara udată cu sângele bunicilor și străbunicilor lor și pleacă, care încotro, visând o viață mai bună pe la alte uși, pe la alți stăpâni, căci aici în țara bunicilor și străbunicilor lor, zic ei, nu-i de trăit. Aș vrea ca viața acestora să reprezinte obiectul unor alte interviuri.
Adjudeni și Tămășeni arată astăzi ca două sate înfloritoare. Dar s-ar putea ca aparențele să înșele. Mulți din generația actuală nici nu știu că pe pământul satului Adjudeni au trecut soldați români, sovietici și germani. Iar trupurile sfârtecate ale acestor soldați zac în gropi comune, cum este cea de pe dealul din vecinătatea satului Șcheia, loc peste care comuniștii au venit cu plugurile lor, pentru a mări producția agricolă la hectar. Mai sunt totuși câteva cruci pe vârful acelei coline care să ne atragă atenția că acolo zac multe victime ale războiului. Mulți nu-și dau seama că un popor care nu-și cunoaște istoria, riscă nu numai să o repete, dar nici nu are viitor.
În paginile care urmează mi-am propus să prezint mărturia orală vie, directă a unor localnici care în anii războiului erau copii sau își trăiau prima tinerețe. Fiecare dintre cei intervievați (lista lor poate fi completată și am intenția să fac aceasta) a păstrat anumite aspecte ale războiului. Fără să-și dea seama, fiecare a selectat ceea ce l-a impresionat mai mult atunci, ceea ce a putut înțelege din toată acea dramă fără sens, fără rațiunea de a fi. Oamenii aceștia nu au dorit războiul, așa cum nu au dorit nici foametea, nici colectivizarea, nici comunismul, așa cum nu doresc nici minciuna și corupția actuală. Ei au fost victimele unor timpuri de urgie ce s-au abătut peste dânșii, fără să-i întrebe, fără să le ceară acceptul. Cu trecerea timpului, a deceniilor, unele aspecte ale dramei războiului s-au estompat în memoria lor sau au prins alte culori, alte nuanțe. Alte aspecte au intrat în subconștient sau au fost șterse cu totul din memorie. Altele, unele traumatice, i-au marcat profund și când aud cuvântul război, automat le revin în fața ochilor soldați și arme, sau zgomotul asurzitor al avioanelor, sau proiectilele luminoase din timpul nopții care zburau pe deasupra satului, iar unele dintre ele au căzut și în sat, arzând zeci de case. Sau le revine în inimă frica de ruși, ruși care pentru unii nu erau oameni ca toți oamenii, ci niște ființe înfricoșătoare, iar cazacii călare erau asociați în mintea lor cu tătarii de odinioară și cu jafurile lor.
Iar după război, ca drama să fie completă, a venit foametea. În memoria supraviețuitorilor, foametea mărește durerea suferită cu doi ani înainte de acești oameni. Și chiar dacă recolta din anul 1944 a fost destul de bună, marcați de spectrul foametei, oamenii spun că și în 1944 s-a suferit de foame, ceea ce nu este adevărat. Sau dacă, mai târziu, preoții Anton Tălmăcel și mai ales Dumitru Adămuț au avut multe de suferit din partea comuniștilor, supraviețuitori ai războiului spun că și preotul paroh Bernardin Romila a fost bătut de ruși în trecerea lor prin Adjudeni, ceea ce majoritatea intervievaților neagă. Sau dacă în război au căzut secerați de gloanțe milioane de soldați, unii intervievați au afirmat că și pe drumurile satului Adjudeni au fost secerate de gloanțe mulțimi nenumărate de soldați, ceea ce iar nu este adevărat. Sau că în apele Siretului, din vecinătatea satului, au zăcut apoi nenumărate cadavre de soldați, fapt care nu este atestat. Și dacă războiul a fost un timp al tuturor ororilor, al dezumanizării multora, în memoria unor intervievați s-a adăugat și violarea multor fete și femei din sat de către soldații sovietici, fapt care, iarăși, nu poate fi susținut cu probe plauzibile; chiar dacă mulți martori afirmă că soldații sovietici căutau fete sau femei, dar acestea se ascundeau pe unde puteau. Iar acești soldați, în brutalitatea lor, se mulțumeau să bea până cădeau, pentru ca apoi să-și continue mărșăluirea, cum spuneau ei, spre Berlin.
În memoria oamenilor, adevărul dur, tragic al războiului se împletește cu imaginația și fantezia, cu fricile și coșmarurile acumulate. Pentru o reconstituire a adevărului adevărat al acelor timpuri este nevoie de o lectură critică a mărturiilor, de o analiză comparată a tot ceea ce acești oameni au păstrat în mintea și inima lor și de o încadrare în contextul general al timpului, folosind toate mijloacele și metodele specifice unei investigații istorice științifice.
Respectând regulile gramaticale, am corectat erorile din exprimarea celor intervievați. Am păstrat, însă, arhaisme sau regionalisme proprii acestor persoane și locurilor unde trăiesc. Căci tocmai felul lor de a vorbi dă farmec și frumusețe unor oameni frumoși nu doar la suflet, dar frumoși și prin limba pe care o vorbesc. Este o încântare să-i asculți cu cât farmec și căldură își povestesc bucuriile și necazurile vieții lor, viață de la care tinerele generații au multe de învățat.
Vii mulțumiri tuturor persoanelor intervievate, ca și doamnelor Maria Andrici și Angela Dumea, care mi-au înlesnit contactul cu toate persoanele cu care am discutat.

Înainte de abordarea temei noastre, pentru a avea o idee mai completă despre această provincie, prezentăm în mod sintetic câteva caracteristici pentru provincia Scythia Minor, insistând mai ales asupra aspectelor sociale, politice şi religioase.
Scythia Minor a reprezentat o provincie ce cuprindea teritoriul sud-estic al actualei Românii, care poartă numele de Dobrogea . Pentru greci şi, ulterior, pentru romani, Scythia Minor constituia teritoriul delimitat de Marea Neagră şi de fluviul Dunărea. În partea de nord-est, era delimitat de acelaşi fluviu Dunărea, care o despărţea de o altă provincie situată de cealaltă parte a Scythiei, respectiv Scythia Maior. În sud, se extindea până la Odessos, pe teritoriul actualei Bulgarie. Obiectul studiului nostru va fi însă constituit doar de o privire de ansamblu asupra actualei provincii Dobrogea.
Încă din secolul al VI-lea î.Cr., provincia a intrat în sfera de influenţă grecească; de aceea o vom şi întâlni ulterior în scrierile unor istorici de limbă greacă . Mai târziu, vor lua amploare relaţiile cu romanii, iar caracterul acestor relaţii va fi determinat inclusiv de diferitele războaie de expansiune, care caracterizează istoria romană a primelor secole d.Cr. Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, ne dă numeroase informaţii despre Scythia Minor şi despre Tomis. El le-a carcaterizat ca fiind o regiune rece şi neospitalieră pentru el, unde barbarii sunt în război continuu . În anul 46 d.Cr., Scythia Minor este încadrată în provincia romană Moesia care, după 40 de ani, va fi împărţită în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior. Din aceasta din urmă făcea parte şi Scythia Minor. În războaiele din anii 101 şi 106, împăratul Traian transformă Dacia într-o provincie romană şi, după mai mulţi ani, construieşte în Scythia Minor un trophaeum pentru a comemora victoria. În apropiere, va fi construită şi o cetate, care va fi mereu în atenţia împăraţilor, datorită importanţei ei strategice şi militare .
Organizarea administrativă a provinciei Scythia Minor este determinată de reformele lui Diocleţian din anul 293, când imperiul a fost structurat în 101 provincii, împărţite la rândul lor în 12 dieceze. Scythia Minor este integrată în dieceza Tracia, alături de provinciile Moesia Secunda, Haemimontum, Rhodopo şi Europa, toate aflându-se în peninsula balcanică . Graniţele ei erau următoarele: braţul inferior al Dunării, Marea Neagră şi o linie convenţională în sud, care începea aproape de Gerania şi ajungea până în apropiere de Altinum şi Sucidava. Capitala rămâne Tomis. După Teodosiu I (379-395) care separă definitiv imperiul în cel occidental şi în cel oriental, Scythia Minor urmează mai mult viaţa după modelul părţii orientale a imperiului. Unele modificări în organizarea provinciei vor fi efectuate abia sub Iustinian I (527-565), în cadrul cărora însă nu vor fi modificate hotarele. Reformele lui vizează în mod deosebit întărirea cetăţilor împotriva invaziei barbarilor .
Legăturile acestor teritorii cu imperiul se vor întări din Panonia până la gurile Dunării, acestea fiind aproape pierdute şi ameninţate mereu de pericolul de a cade foarte uşor în mâinile barbarilor. Organizării campaniilor militare li se adaugă o vastă reorganizare ecleziastică. Descoperirile arheologice demonstrează că, tocmai în această perioadă, a existat în toată Scythia Minor o renaştere a întregii vieţi creştine. Este însă cert faptul că, spre începutul secolului al VII-lea, avarii, slavii şi, mai târziu, bulgarii şi pecinegii, îşi construiesc oraşe proprii, făcând să dispară chiar şi numele multor oraşe greco-romane existente înainte de anul 600 .
Istoria politică a provinciei poartă amprenta campaniilor militare imperiale împotriva invadatorilor. În anii 331-332, împăratul Constantin cel Mare repurtează o victorie importantă împotriva goţilor şi a sarmaţilor, care sunt colonizaţi în Tracia, Scythia, Macedonia şi Italia . Pericolul cel mai mare venea însă din partea goţilor şi a vizigoţilor. În anii 367-369, împăratul Valens obţine o victorie împotriva lor . Teodosiu cel Mare (379-395) reuşeşte să încheie, în anul 382, o pace cu Atanaric, regele vizigoţilor, prin care aceştia sunt admişi ca federali la sud de Dunăre. Pentru Scythia Minor, prezenţa lor va constitui motivul unor conflicte permanente. Sub comandantul lor, Attila (445-453), sunt devastate numeroase provincii din imperiu, inclusiv Scythia Minor.
În timpul lui Iustinian, hunii, slavii şi bulgarii atacă în mod repetat Tracia şi Scythia Minor. Acestor popoare li se vor adăuga apoi kutrigurii şi avarii. Între anii 558 şi 562, au loc diferite incursiuni ale acestor migratori din urmă în regiunile din Scythia Minor. În anul 580 sunt distruse de către slavi oraşele Durostorum, Zaldapa, Marcianopolis, Trophaeum Traiani etc. Noii cuceritori se stabilesc în peninsula balcanică şi vor fi acceptaţi de imperiu ca federali.

Începând cu anul universitar 2002-2003 în învăţământul universitar din România a început să funcţioneze o nouă facultate în cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, care avea trei duble specializări: Teologie Romano-Catolică Didactică – Asistenţă Socială; Teologie Romano-Catolică Didactică – Limba şi Literatura Română; Teologie Romano-Catolică Didactică – Limba şi Literatura Engleză. Din anul 2007, aceste specializări duble, din ordinul ministerului, au intrat în lichidare, facultatea ramânând cu două specializări, Teologie Romano-Catolică Didactică şi Teologie Romano-Catolică asistenţă socială.

   Dintre persoanele ce s-au implicat mai mult în lunga şi dificila muncă de pregătire a tratativelor pentru înfiinţarea ei, trebuie menţionat Preasfinţitul Petru Gherghel, preotul Benone Lucaci, rectorii seminarului pr. conf. Alois Bulai şi pr. prof. univ. dr. Viliu Dancă, doamna profesoară Mariana Purţuc, iar din partea universităţii, domnul rector, prof. univ. dr. Dumitru Oprea şi alte persoane din conducerea universităţii. În perioada martie 2002–februarie 2003, funcţia de decan a fost exercitată de pr. lect. univ. dr. Benone Lucaci, care a contribuit în cea mai mare măsură la alcătuirea documentaţiei pentru înfiinţarea facultăţii. Din luna februarie a anului 2003, timp de un an, mersul înainte pe dificilul şi fragilul drum al nou-născutei instituţii a fost ghidat de părintele lect. univ. dr. Lucian Farcaş, iar din luna februarie a anului 2004, decan al facultăţii a fost ales, confirmat de Senatul Universităţii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pr. prof. univ. dr. Emil Dumea. Sunt multe alte nume ce ar trebui menţionate aici, dar ne-am limitat doar la menţionarea celor mai importante.

   La cererea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi şi a Institutului Teologic Romano-Catolic, facultatea a alcătuit toate formalităţile legale şi a dobândit o a treia specializare, Teologie Romano-Catolică Pastorală, începând cu anul universitar 2009-2010.

   Din luna mai anului 2009, facultatea a înfiinţat şi un Departament de cercetare ştiinţifică, aprobat de Senatul Universităţii, şi care funcţionează deja cu un director şi doi angajaţi laici, departament care promite mult în domeniului colaborării în domeniile teologie – ştiinţe socio-umanistice.

”Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119, 105). În paginile care urmează mi-am propus să prezint reflecții pe marginea textelor evanghelice din timpul Postului Mare al acestui an, 2019. Sunt considerații care pleacă de la ambientul biblic cu referiri și aplicații la lumea concretă în care trăim.
Intenția mea a fost aceea de a-mi hrăni zilnic sufletul cu ceva din bogăția pe care o conțin fragmentele evanghelice prezentate. În cea mai mare parte, reflecțiile se încadrează în contextul general exegetic și spiritual prezent în Biserica Catolică. Pornind de la evanghelie, am încercat să prezint considerații de natură spirituală și de trăire creștină pentru viața obișnuită de fiecare zi.
Aceste pagini au și un caracter personal, dar dacă vor fi considerate utile altor persoane, m-aș bucura nespus de mult. Din acest motiv, le-am publicat inițial pe pagina mea de Facebook. Viața și trăirile mele sunt ale mele, dar întrucât Domnul îmi cere să-i predic cuvântul, în aceste pagini am încercat să îndeplinesc această poruncă a lui Dumnezeu.
Cu siguranță, aceste pagini nu sunt perfecte și redau doar frânturi din bogăția inepuizabilă a evangheliilor. Ca atare, apelez la îngăduința cititorului pentru ceea ce în aceste reflecții ar fi putut fi mai bun și nu este.

Cartea în discutie este o cercetare remarcabila, întocmita dupa normele severe ale lucrarilor stiintifice. Cea mai mare parte a tezei cuprinse în carte este „construita”, cum spune autorul, pe documente „mai ales din acelea din arhiva Congregatiei De Propaganda Fide”. În acest fel, autorul si-a asigurat personalizarea muncii întreprinse.
   Domeniul acesta este unul de mare importanta, astazi, credem, mai mult ca oricând. El ne trimite la doua concepte fundamentale ale evolutiei contem­porane: toleranta si intoleranta. Si cum lumea de astazi nu poate fi conceputa fara toleranta – care asigura pacifismul –, autorul a cautat-o în trecut. A cautat-o într-un secol de mari transformari, un secol al „revolutiilor” în toate domeniile, un timp care anunta „veacul nationalitatilor”.
    Constatarea preotului Emil Dumea este una de interes general, care vizeaza profilul românului, al celui din Moldova istorica mai cu seama. Între populatia ortodoxa si cea catolica (aprox. 13.000 de suflete în secolul XVIII) din Moldova au fost „relatii bune”, chiar daca, „fiind minoritate etnica si religioasa, catolicii pastrau un puternic sens de solidaritate si unitate interna, care, din punct de vedere religios, excludea orto­docsii…”. Oamenii, indiferent de confesiune, împartaseau, ca si astazi, aceeasi viata cu aceleasi probleme si dificultati…”. Tinerii au legat prietenii si au construit familii mixte. Populatia de rit catolic din Moldova a împrumutat valori de la ortodocsi, „a adoptat multe obiceiuri religioase si laice autohtone…”. Nu este vorba, constatam noi, despre o prezentare idilica din partea autorului, ci despre reliefarea a ceea ce a constituit nota dominanta a vietii cotidiene din Moldova veacului al XVIII-lea. Aceasta nu exclude unele note si manifestari de intoleranta. Cele doua comunitati, ortodoxa si catolica, se considerau reciproc schismatice, ceea ce în mentalul medieval si premodern era o normalitate. Autorul tezei aici prezentate nu a ocolit nici problema foarte mult discutata a ceangailor din Moldova, o problema în care s-a consumat multa patima, o tema poli­tizata, ceea ce a fost nociv pentru spiritul public. Emil Dumea, fara a-si propune o rezolvare, face un popas echilibrat, sine ira et studio. Nu originea etnica a acestui grup demografic l-a preocupat prioritar, ci starea de fapt, conditia reala a acestora.

Acest studiu intentioneaza sa redea, sub o accentuata forma de crestomatie, scrierile religioase moldovene scrise, compilate sau traduse de misionari si de clerul indigen.
Dorinta de a scrie aceasta lucrare mi-a venit cu ani în urma, constient fiind ca discutiile si actiunile interesate ce au avut loc la est si la vest de Carpatii orientali îmi cereau si mie o clarificare a originii si limbii catolicilor moldoveni.
Scopul lucrarii este de a face înca putina lumina în problema mai sus amintita. Desi aceste pagini nu dezbat nici originea, nici limba catolicilor de aici, consideram totusi ca redarea atâtor texte si publicatii religioase românesti, ce se întind pe parcursul a mai multor secole, e destul de semnificativa. Al doilea scop al studiului este de a pune la dispozitia oricui voieste sa aprofundeze, pe baza textelor, viata religioasa locala, precum si evolutia limbii române.
Studiul are doua parti. Prima se refera la scrierile catolice românesti cuprinse între anii 1593-1913. Prima data reprezinta anul sigur al primului text religios catolic local cunoscut. Înainte de aceasta data, nu cunosc scrieri catolice în limba româna, cu alfabet latin. Pâna în 1913, nu a existat în Moldova nici o publicatie catolica; de aceea, prima parte a lucrarii se opreste aici, acest an fiind anul de aparitie al primelor publicatii.
Partea a doua se ocupa de presa catolica româneasca, începând cu anul 1913 si pâna în 1944; întoarcerea frontului spre vest, ca urmare a ofensivei Armatei Rosii comuniste a însemnat încetarea oricarei publicatii, doar unele almanahuri continuând sa mai apara pâna în 1948. Aceste reviste sunt scoase de preoti indigeni. Iata-le: Lumina crestinului (Iasi, 1913-1916; 1919-1944), Viata (Sabaoani, 1913-1916; 1918-1944), Aurora franciscana (Husi, 1918-1920; 1921-1927; 1938-1944), Sentinela catolica (Iasi, 1921-1934), Curierul parohiei catolice din Galati (Galati, 1925-1930).
Multumesc tuturor pentru orice ajutor acordat si cer scuze si completari pentru a îndeparta lipsurile prezente în aceasta lucrare care se adreseaza, în primul rând, preotilor, seminaristilor si acelora care cunosc viata Bisericii locale si au cunostinte suficiente despre religie, în general, si despre viata catolica din Moldova, în special.

Biserica este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin coborârea Duhului Sfânt peste apostoli. Biserica este divină pentru că a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului. Din acest motiv are în mod obligatoriu o componentă comunitară și socială.

   Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale sau sociale; ci de a-i da puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, prin intermediul a mai multor acțiuni, precum cea de a sfinți, cea de învăța și de a veni în ajutorul societății.

   În studiul apărut recent la Editura Sapienta, Biserica și statul în Europa. Perspective istorice și creștine, pr. dr. Emil Dumea, profesor de Istoria Bisericii și decan al Facultății de Teologie Romano-Catolice din Iași, își propune să traseze câteva linii directoare privind raportul dintre Biserică și stat. Nu se poate vorbi despre o cultură şi o civilizaţie europeană fără să se ţină cont de rolul jucat de creştinism în formarea şi dezvoltarea acestei civilizații. Biserica, pe tot parcursul istoriei la care a fost martoră, a reuşit să fie atât pentru Occident, cât şi pentru Orient o instituţie importantă, dătătoare de ton în toate sferele vieţii sociale.

   Astfel, primul capitol al acestei cărți conține repere istorice ale raportului dintre stat și Biserică, cel de al doilea prezintă același raport din perspectiva Conciliului ecumenic a II-lea din Vatican unde în Constituția pastorală Gaudium et Spes la nr. 40 este sintetizată poziția Bisericii cu privire la relația dintre Biserică și lume: „Tot ce am spus despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea oamenilor, despre sensul adânc al activităţii umane constituie fundamentul relaţiei dintre Biserică şi lume precum şi baza dialogului lor”. În cea de-a treia parte găsim câteva principii juridice referitoare acest raport, specificându-se că în domeniul doctrinar și moral Biserica nu este subordonată statului, așa cum statul, în domeniul politic și social, nu este subordonat Bisericii. Sistemele confesionale, de separare și de coordonare fac obiectul de studiu al celui de-al patrulea capitol, urmat de referințe la personalitatea juridică a internațională a Sfântului Scaun, Pactele Laterane, Scaunul Vatican, Diplomația vaticană și dreptul și religia în Europa postcomunistă.

  Unele aspecte ale acestui subiect rămân totuși deschise analizelor ulterioare şi pot găsi un răspuns în studiul aprofundat şi lipsit de prejudecăţi asupra rolului pe care îl are libertatea religioasă şi de conştiinţă în construirea democraţiei din societăţile ţărilor respective şi a unităţii continentului european.

  Această carte poate fi privită drept „o carte de vizită” a Bisericii în fața statului. De aceea recomandăm acest studiu al părintelui Emil Dumea tuturor celor care doresc să se convingă că creştinismul poate avea cu siguranţă un rol extrem de important în contextul Uniunii Europene, acolo unde fenomenul secularizării şi al ateismului se prezintă în mod diferit faţă de Europa Centrală şi de Est, deoarece este purtătorul valorilor profund umane, universal recunoscute şi împărtăşite.

„Dumnezeu este mort, Marx este mort și nici eu nu mă simt prea bine.” Această frază a unui profesor de filosofie, din toamna lui 1977, este reprezentativă pentru „noile filosofii” (așa cum se chemau pe atunci) care denunțau „barbaria cu chip uman” a totalitarismului comunist. Bomba literară a lui Alexandru Soljenitin, Arhipelagul Gulag , apăruse cu câțiva ani înainte. Zidul Berlinului nu fusese încă dărâmat, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu mai credea în „viitorul luminos” anunțat de propaganda partidului. Era timpul pentru unele revizii dureroase în interiorul stângii intelectuale franceze și europene . Ce se alegea însă de Biserică și mediile catolice? Cu siguranță, catolicii vedeau o incompatibilitate între mesajul creștin și un sistem atât de inuman precum sistemul concentraționar sovietic. Pe lângă Soljenitin, printre marii clasici ai dizidenței se numără și Andrei Amalrik , Alexander Zinoviev .

Lucrarea a fost delimitată în mod deliberat la Europa. Franța și Italia ocupă un loc principal datorită importanței partidelor comuniste din aceste țări cu o puternică tradiție catolică. Statele din Est nu au fost uitate, dar din cauza barierelor lingvistice nu a fost posibilă accederea la istoriografia recentă al căror obiect făceau .