Istoria Bisericii antice și medievale

Atunci când vorbește sau scrie despre istoria Bisericii, istoricul vorbește sau scrie despre un obiect al contemplării, despre ceva care este nu doar istorie a oamenilor, ci și un sacrament sau o taină a lui Dumnezeu. Istoria Bisericii ne prezintă originea și dezvoltarea bisericii ca popor al lui Dumnezeu care se extinde în timp și spațiu. În expunerea acestei istorii, istoricul examinează științific izvoarele istorice, dar în prezentarea lor trebuie să țină cont și de ceea ce spun disciplinele teologice despre Biserică.
În rândul celor care iau contact cu istoria Bisericii se constată un grad ridicat de ignoranță atât referitoare la Biserica Catolică, cât și la istoria celorlalte biserici și confesiuni creștine. Există tendințe între istorici de a încadra istoria Bisericii între științele care aparțin culturii universale. Ei consideră Biserica mai mult ca o instituție alături de alte instituții și acordă puțină atenție lui Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu și fondator al Bisericii. El este prezentat mai mult ca un Cristos, personaj al istoriei umane și mai puțin ca Răscumpărătorul omului.
Cel care vrea să aibă o cunoaștere corectă și profundă a istoriei Bisericii, trebuie să aibă un orizont cultural vast, ca și o foarte bună cunoaștere a izvoarelor primare ale Bisericii, adică Sfânta Scriptură (mai ales Noul Testament), cât și o bună cunoaștere a scrierilor părinților apologeți și a marilor Sfinți Părinți; toate acestea sunt cerințe obligatorii pentru perioada antică a Bisericii. Pentru epocile următoare, izvoarele istorice se multiplică considerabil, iar munca unui istoric devine mai grea și recere timp mai îndelungat.
Pentru a ajunge la o sinteză armonică, studierea unui simplu fapt istoric creștin cere și cunoașterea dinamicilor colaterale, precum și a ambientului cultural istoric și geografic din care face parte. Ținând cont de toate acestea, studiul istoriei Bisericii încadrează această instituție în cadrul amplu al istoriei universale. Și fiindcă este vorba despre o instituție al cărei fondator este Isus Cristos, istoria ei face parte din misterul iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu, un mister care se revelează în dinamica concretă a istoriei oamenilor.

Unde plasăm istoria Bisericii?

Abia după al doilea război mondial s-a pus problema încadrării istoriei Bisericii între disciplinele teologice sau într-un sector aparte al istoriei în general. Această problemă a fost ridicată și argumentată foarte bine de către marele istoric Hubert Jedin (1900-1980). Istoria Bisericii este o disciplină legată direct de teologie și de instituția a cărei istorie o prezintă. Istoricii de orientare laicistă, în schimb, insistă pe necesitatea studierii ei mai mult din prisma rigorilor documentare și metodologice laice, adică fără o deschidere spre transcendent.
Din partea clerului catolic și a ierarhiei Bisericii, istoria ei a fost și este privită ca o disciplină în cadrul disciplinelor teologice. Obiectul studiului istoriei Bisericii este biserica lui Isus Cristos, care este o realitate teandrică. Deci, pentru a o studia și prezenta bine, istoricul are nevoie și de perspectiva teologică. De fapt, istoricul își ia obiectul studiului său din teologia dogmatică, căci această disciplină ne prezintă identitatea Bisericii, obiect pe care apoi îl analizează cu mijloacele și metodele proprii ale disciplinei istorice. Însă pentru un istoric, dimensiunea teologică a Bisericii intră în joc doar după ce a reconstruit istoric faptele și evenimentele istorice, fapte și evenimente pe care le analizează cu criterii pur raționale. De aici se poate naște tendința unei separări, și anume să prezinți istoria ei fără credință sau să înțelegi istoria Bisericii doar prin prisma credinței. Se cere un echilibru între cele două elemente ale studiului, rațiunea și credința. Este nevoie de conciliere metodologică între istorie și teologie, reconciliere dealtfel greu de realizat fiindcă există pericolul unui echivoc, și anume de a înțelege biserica doar ca o realitate supranaturală diferită de istoricitatea ei. Este nevoie așadar de un echilibru între teologie și istorie. Preocuparea istoricului trebuie să fie aceea de a îmbina într-o manieră plăcută și conciliantă metoda și mijloacele de cercetare pur istorice cu dimensiunea transcendentală a acestei instituții, ceea ce presupune din partea lui dacă nu credința, cel puțin sensibilitatea și deschiderea spre transcendent, sacru și religios.
Istoria Bisericii aparține teologiei? Este istoria o disciplină teologică, așa cum este exegeza biblică, dogmatica și teologia morală? Este obligatorie prezența Istoriei Bisericii în planurile de învățământ ale tuturor preoților și persoanelor consacrate unei vieți și slujiri religioase? Sau această istorie reprezintă doar o disciplină auxiliară care are menirea de a transmite studentului unele cunoștințe istorice pentru ca el să fie în stare, de exemplu, să studieze istoria dogmelor și a dreptului canonic?
 Istoria Bisericii ca disciplină de studiu este obligatorie în orice formare teologică completă din următoarele motive:Baza teologiei este revelația: cum poți însă să înțelegi scrierile creștine ale primului secol dacă nu cunoști contextul lor istoric? Teologia reprezintă o reflecție continuă despre revelație pe parcursul istoriei; acest fapt cere cunoașterea diferitelor epoci și perioade ale istoriei Bisericii.
 O teologie care se dezvoltă în dialectica dintre revelație și omul concret nu poate să facă abstracție de istoricitatea omului.

Obiectul Istoriei Bisericii Obiectul Istoriei Bisericii îl reprezintă creșterea în timp și spațiu a bisericii înființată de Isus Cristos. Acest obiect al teologiei și rațiunii în același timp, reprezintă o disciplină teologică care se distinge de istoria creștinismului. Punctul ei de plecare ca și noțiunea de biserică nu trebuie să îl împiedice pe istoric să analizeze caracterul empiric al manifestărilor ei de viață, folosindu-se de izvoarele istorice. Aspectul teologic al bisericii se referă doar la originea divină a operei lui Isus Cristos, la organizarea ierarhică și sacramentală pusă de el la baza bisericii, la asistența Duhului Sfânt, ca și la tinderea ei spre perfecțiunea escatologică. Așa cum un bob de grâu germinează, iese din pământ, face un spic și rodește, dar rămâne mereu același în esența lui, la fel, biserica se realizează într-un proces istoric în forme diferite și în același timp rămâne egală cu ea însăși. Caracterului ei de entitate istorică se fundamentează în încarnarea Logosului și în intrarea lui în istoria umana. Ea este o comunitate a oamenilor (un popor al lui Dumnezeu), condusă de oameni (colegiul apostolic, episcopii, primatul papal). Astfel biserica depinde de acțiunile oamenilor, de calitățile ca și de slăbiciunile lor. Totuși, Cristos nu a lăsat biserica doar în propriile ei puteri. Duhul Sfânt este o prezență istorică care asistă biserica, o ferește de greșeli, o sfințește și o păstrează într-o stare de puritate, folosindu-se uneori și de miracole. Existența Duhului Sfânt și acțiunea lui în biserică, ca har în inimile oamenilor, se manifestă prin forme care pot fi verificate istoric, forme care în același timp trebuie și crezute, fiind un obiect al credinței. Biserica își are originea în cooperarea între acest actor divin cu cel uman. Din conceptul de Biserică provin înțelegerea și interpretarea istoriei ecleziastice. Pe o bază teologică se află atât începutul cât și sfârșitul istoriei bisericii. Acest început istoric nu este odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, nici cu alegerea și misiunea încredințată apostolilor, dar cu coborârea Duhului Sfânt asupra comunității primare în sărbătoarea Rusaliilor, iar sfârșitul acestei biserici va fi atunci când se va reîntoarce pe pământ Isus Cristos. Între aceste limite cronologice, istoria bisericii își găsește obiectul tuturor manifestărilor ei: cele externe, precum răspândirea ei în lume (misiunile), relațiile cu religiile necreștine și cu comunitățile ecleziastice creștine separate de ea (ecumenismul), ca și relațiile cu statul și cu societatea în general (politica ecleziastică și sociologia ecleziastică); cele interne, precum definirea dogmei din partea magisteriului Bisericii în lupta ei contra ereziilor, ajutându-se de științele teologice, de predicarea credinței creștine și de instruirea religioasă, ca și de celebrarea cultului și administrarea sacramentelor, și nu în ultimul rând prin practicarea carității creștine și prin iradierea învățăturii creștine în toate zonele culturii și ale vieții sociale.

Metoda cercetării istorice
Pentru a-și îndeplini misiunea, istoria bisericii se servește de metoda istorică. Aplicarea acestei metode la obiectul ei de studiu, adică biserica credinței și în același timp o biserică vizibilă, cercetarea istorică nu este scutită de tensiuni între postulatele teologice și datele științifice reale, sigure sau aparent sigure, punându-l astfel pe istoric în fața unor alegeri dificile. Probitatea lui științifică însă nu este alterată. Această probitate este în același timp teologie ca și știință istorică în sensul strict al cuvântului.
Aplicarea metodei istorice se realizează în trei trepte:
 Istoria bisericii ca orice istorie este legată de izvoare (monumente, obiecte, scrieri etc.), care trebuie verificate în autenticitatea lor, adică este necesară o analiză critică a izvoarelor pentru a stabili cu exactitate conținutul lor real, istoric. Scopul acestei metode este de a fixa datele istorice în construcția istorică. În această fază nu este nicio diferență între istoria bisericii și istoria profană.
 Interpretarea izvoarelor în legătura lor cazuală cu acțiunile umane și cu judecarea personajelor (nu este vorba de o judecată morală). Criteriile de evaluare nu trebuie scoase din istoria însăși, căci nu sunt străine acestei istorii. Cauzalitatea istorică trebuie să admită intervenția și colaborarea unor factori transcendenți (fenomenele mistice, miracolele), care nu trebuie excluse apriori.
 În ansamblul ei, istoria bisericii poate fi înțeleasă ca istorie a mântuirii, iar semnificația ei ultimă poate fi percepută doar prin credință. Ea reprezintă prezența continuă a lui Isus Cristos în lume prin predicarea credinței și prin comuniunea cu El a noului popor al lui Dumnezeu. Ea reprezintă creșterea trupului lui Cristos, trup care uneori se îmbolnăvește, care are căderi și se ridică, care merge înainte dar poate să meargă și înapoi. Istoria bisericii înseamnă și teologie a crucii, din cauza păcatelor ei și a persecutării ei din partea dușmanilor. Biserica are nevoie continuă de reînnoire în caracterul ei provizoriu, în drum spre împlinirea ei definitivă în parusie.

Periodizarea Istoriei Bisericii
Subdiviziunile istoriei bisericii nu pot fi deduse din categorii ale filosofiei istoriei, și nici în baza doar a planului divin de mântuire a oamenilor. Această periodizare nu depinde de relațiile pe care biserica le are cu lumea, deoarece biserica nu se identifică cu nicio cultură. Orice periodizare a istoriei bisericii trebuie să țină cont de creșterea externă și internă a ei, creștere realizată de Duhul Sfânt în cooperare cu libertatea umană, o creștere care este într-un dialog continuu cu toate culturile lumii.
Periodizarea istoriei bisericii este dificilă și delicată întrucât nici chiar din esența bisericii nu este posibil să o deducem. Ceea ce putem face este să încercăm o schemă a subdiviziunilor existenței ei istorice care se bazează pe teologie, în istoria misterioasă a relațiilor dintre biserică și lume, mai precis în modalitatea cu care biserica și-a îndeplinit misiunea ei divină în relațiile cu această lume. O schemă sintetică a istoriei bisericii cuprinde trei epoci, ultima fiind abia începută oficial prin conciliul ecumenic Vatican II. Prima epocă este cea antică, scurtă, care cuprinde perioada iudeo-creștină. A doua epocă cuprinde existența bisericii în arii culturale bine determinate, adică în aria elenismului și în cea a civilizației și culturii continentului european. A treia epocă este caracterizată de deschiderea bisericii la scară planetară, deschidere favorizată de fenomenul globalizării.
Aceste trei perioade care indică trei etape esențiale și distincte ale creștinismului pot fi împărțite la rândul lor într-un mod mai profund. De exemplu, a doua perioadă este marcată de trecerea de la antichitate la Evul Mediu și de cultura medievală în perioada colonialismului european și a iluminismului. O altă periodizare a ei împărtășită de cei mai mulți istorici ne prezintă următoarele subdiviziuni:

1. biserica în sfera culturală elenistică și romană (secolele I-V);
2. biserica ca fundament al comunității popoarelor creștine occidentale (secolele VI-XIV);
3. fracturile lumii creștine occidentale și trecerea spre activitatea de evanghelizare al lumii (secolele XIV-XX);
4. biserica în era industrială și postmodernă (secolele XX-XXI).
   O altă împărțire a istoriei bisericii, mai teologică, pune accentul pe istoria spiritualității creștine. Putem să împărțim istoria în funcție de relația care există între biserică și lume, ținând cont de privirea teologică a bisericii față de lume. Din această perspectivă, istoria bisericii se împarte în patru perioade:
    Primele patru secole. Biserica care trăiește noua realitate în Isus Cristos se menține la distanță față de lume, deoarece lumea a persecutat-o în primele trei secole.
    Secolele V-XVIII. Între biserică și lume există o identitate aproape completă, exceptând perioada dinaintea izbucnirii revoluției franceze. Această lungă perioadă poate la rândul ei să fie împărțită în alte trei perioade: a) anii 400-1000: domină împăratul și regii; b) anii 1000-1500: biserica (papa, episcopii, clerul) domină; c) anii 1500-1800: dominarea absolută a statului.
    Din 1800 până în 1960: Biserica se găsește izolată de către lume, o lume care luptă contra bisericii, iar aceasta încearcă să își recâștige poziția de control al societății.
    De la Vatican II până în prezent: biserica pătrunde în lume ca o instanță critică pentru a putea dezvolta ceea ce este pozitiv și pentru a însănătoși ceea ce este negativ.