În rândurile înșirate în această carte este o parte din mintea, dar
mai ales din inima mea. Aici vei găsi câte ceva din gândurile,
aspirațiile, visurile, bucuriile sau durerile mele. Nu este nicidecum
o confesiune; aceea rămâne pentru sacramentul spovezii.
Găsești aici frânturi de realități din viața noastră de fiecare zi;
poate vei descoperi și ceva din viața ta. Și uite așa, îți vei da seama
că viețile noastre au multe în comun. Așa poate vei înțelege că
lumea aceasta ne aparține, cu bune și cu rele; că în viață nu suntem
singuri și că ceea ce ni se întâmplă nu cade de undeva, dintr-un
spațiu anonim, ci reprezintă rodul acțiunilor noastre. Destinul
nostru nu-l decid alții, ci noi, singuri și împreună cu ceilalți.
Citind pe rânduri și printre ele, poate vei descoperi că viața este
frumoasă, că are un sens și că Dumnezeu scrie drept pe rândurile
noastre strâmbe.
Îmi doresc ca aceste gânduri înșiruite pe filele zilelor anului să
fie pentru tine o rază de lumină, un orizont deschis, o îmbrățișare,
o mărturisire de credință, un pas făcut împreună pentru o lume mai
bună, fiind noi mai buni, cu fiecare zi pe care Domnul ne-o dă, ca
o mare binecuvântare.

Precizez că aceste teme sunt elaborate în vederea completării unora din informațiile cu caracter general prezente în orice compendiu de istorie a Bisericii, cum este, de exemplu, cel al lui L. Hertling, publicat pentru prima dată și în limba română[1]. Am considerat necesară o astfel de pre­zentare mai în detaliu a unor teme atât pentru a aduce un plus de clari­tate în anumite probleme mai importante, cât și pentru a stimula o cerce­tare și o cunoaștere mai profundă a istoriei bisericești.

Menționez că prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustivă; o astfel de tratare cere un studiu amănunțit, în primul rând, al izvoarelor istorice și apoi o analiză și o evaluare de ansamblu a lucrărilor de speciali­tate în domeniu, ceea ce nu se poate realiza, dată fiind atât finalitatea acestor prezentări (informarea și formarea istorică generală a cititorilor), cât și timpul și posibilitățile relativ restrânse de informare și cercetare.

Alegerea temelor urmează criteriul importanței problemelor în cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi și prezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, în perspectivă istorică globală, au avut o deosebită influență asupra mersului istoriei.

Prezentarea tematică își păstrează caracterul provizoriu, rămânând, ca pe viitor, să fie din nou aprofundată și completată cu alte aspecte și parti­cularități. Se înțelege apoi că, în totalitatea lor, aceste teme nu formează un curs complet de istorie bisericească.

În elaborarea și prezentarea acestor pagini m-am folosit, în primul rând, de manualul de Istorie a Bisericii condus de H. Jedin (ediția itali­ană)[2], de cel coordonat de A. Fliche-V. Martin[3], de alte manuale (J. Da­niélou – H. Marrou[4]; K. Bihlmeyer – H. Tuechle[5]), ca și de alte lucrări și culegeri de documente ce prezintă diferite evenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii.

Ținând cont de contextul istoric românesc, am prezentat mai multe teme ce privesc direct destinele catolicismului pe teritoriul țării noastre. Evoluția istorică a catolicismului în România are un curs diferit de cea a celorlalte mari popoare europene. Fiind și atunci, ca și astăzi, la răscrucea dintre Orient și Occident, spațiul românesc latin a fost încorporat în sfera politică și de jurisdicție ecleziastică bizantină, prin filiera slavă bulgară. Prezentând teme de istorie bisericească antică și medievală, folosesc ter­menul catolic pentru a sublinia universalitatea creștinismului, a credinței lui Cristos în spațiul imperiului roman, chiar și atunci când acesta s-a divizat, ba chiar și mai târziu, când imperiul roman va supraviețui într-un context oriental, context în care însă se maturizează germenii viitoarei mari schisme (1054), de atunci abia putându-se vorbi de un creștinism di­vizat (o lacerare a catolicității Bisericii lui Cristos) a cărui urmări nefaste, din păcate, le resimte și lumea contemporană.

În ceea ce privește istoria creștinismului în spațiul occidental, lucrurile sunt mult mai clare, atât datorită bogăției izvoarelor istorice, cât și nenu­măratelor studii ce se pot observa cu ușurință în bibliografia manualelor mai sus prezentate.

În contextul Bisericii primare, am încercat să surprind evoluția misterioasă, dar și vizibilă a Bisericii abia născute, care însă, ca și copilul Cristos, este combătută și persecutată pentru simplul motiv că există.

O problemă a aspectului carismatic al Bisericii, viața consacrată, este prezentată atât în leagănul ei, oriental, cât și în evoluția ulterioară, adică în Occident. În spațiul apusean, la trecerea de la antichitate spre perioada medievală, am voit să surprind aspectele fundamentale ale dialogului cul­tural dintre ereditatea greco-latină și noua cultură ce se conturează pe lângă catedrale și marile centre călugărești. Acest dialog cultural și-a avut urmările sale benefice în civilizația și progresul Occidentului.

O altă temă predilectă este cea a evoluției doctrinare a Bisericii atât în cadrul întrunirilor la vârf a ierarhiei bisericești, adică în dezbaterile pri­melor opt concilii ecumenice, cât și în cadrul general al vieții Bisericii. Prezentarea acestui aspect se limitează, desigur, la ceea ce poate și trebuie să spună Istoria Bisericii.

În acest context, și nu numai, am integrat o altă mare temă, cea a pri­matului roman. Atât ereziile, cât și pretențiile exagerate sau ingerințele abuzive ale bazileilor, ce lezau ecleziologic și pur istoric poziția primațială a episcopului Romei, i-au determinat pe papi, conștienți de rolul și misiu­nea încredințată lor de Cristos, să ia poziție nu pentru a-și păstra scaunul lor, cum ar putea fi înțeles și interpretat de unii istorici, ci pentru a păstra neștirbită unitatea Bisericii și a învățăturii lui Cristos. Papalitatea, persecutată nu numai de împărații romani, așa cum se întâmplase în primele trei secole, ci de însăși bazileii creștini din secolul al VIII-lea, este constrânsă să se îndrepte spre franci. Ulterior, după ce trece prin dușul rece al secolului al X-lea, va intra sub tutela imperiului german ce abia se născuse. Însă, de la rolul de protector al Bisericii, acest Imperiu încearcă, în lunga perioadă de confruntare pașnică, dar mai mult conflictuală cu Biserica („lupta pentru învestitură”), să controleze destinele Bisericii Occidentale. Lupta Bisericii pentru a-și recâștiga libertatea de acțiune are efectele sale pozitive, dar și negative, în sensul că slăbește unitatea dintre Biserică și Stat, ceea ce înseamnă și slăbirea unității creștinătății occiden­tale. Coeziunea internă politică și religioasă a Occidentului scade așadar, prevestind germenii naționalismului german și francez. Atât contextul is­toric al formării marilor state europene, cât și evoluția sinuoasă a raportu­rilor dintre papalitate și aceste mari coroane europene vor forma obiectul altor teme de istorie a Bisericii.

În ceea ce privește Orientul creștin, acesta mergea pe drumul său, pier­zând mereu teritorii ce intră în dominația Semilunii. În perioada lungii sale agonii politice, se naște un alt mare stat creștin, dar neunit cu Roma, Rusia de Kiev, viitorul imperiu, a cărui capitală, Moscova, va dori să fie a treia Romă. Consolidarea acestei mari forțe în Ortodoxism va avea influ­ențe deosebite și în cadrul creștinismului românesc medieval.

Este singular faptul că, în spațiul est-european, două mari națiuni, polonezii și ungurii, nu vor intra în orbita religioasă a Constantinopolului, ci se vor orienta spre Roma, conștiente fiind că deja de acum, de la nașterea lor ca popoare creștine, trebuie să respecte voința expresă a lui Cristos, aceea de a fi o singură turmă sub un singur păstor. Alături de conștiința păstrării unității Bisericii, în încreștinarea acestor popoare intră și factori pur politici, care însă se încadrează în politica bisericească catolică.

Îmi exprim speranța că aceste teme ce expun sine ira et studio pagini din istoria Bisericii să reprezinte o sursă de informare, dar și de reflecție și regăsire istorică și spirituală atât a catolicilor, cât și a confraților orto­docși. În primul mileniu, cele două mari Biserici au de citit aici aceeași istorie. Cred că o lectură sinceră și atentă a acestor teme poate reprezenta un motiv în plus, eclezial și pur uman, de a ne întinde unul altuia o mână frățească, ca o premisă pentru o colaborare istorică interconfesională.

[1] L. Hertling, Istoria Bisericii, trad. română Emil Dumea, Iași 1998.

[2] H. Jedin, ed., Storia della Chiesa, I-X, Milano 1983-1984⁴.

[3] A. Fliche – V. Martin – J.B. Duroselle – E. Jarry, Storia della Chiesa,, I-XXIV, Torino 1979-1990.

[4] J. Daniélou – H. Marrou, Nuova storia della Chiesa, I-V, Casale Monferrato 1984².

[5] K. Bihlmeyer – H. Tuechle, Storia della Chiesa, I-IV, Brescia 1985⁴.

1991-2001

Textul acestei cărți se dorește a fi o culegere a principalelor probleme, personaje, evenimente și locuri care stau la baza creștinismului antic și medieval, cu referințe reprezentative în lumea internetului. Intenția autorului este de a oferi celor interesați atât o trimitere la ceea ce este esențial în evoluția creștinismului până la începuturile timpurilor moderne, cât și la ceea ce s-a publicat în spațiul cibernetic. Dată fiind înglobarea la scară planetară a lumii actuale în lumea virtuală și nenumăratele rețele de comunicare de acest fel, am considerat că poate fi de un real folos să evidențiem și ceea ce s-a scris și s-a publicat referitor la istoria Bisericii antice și medievale și se găsește în internet.

Oferim în cele ce urmează informații de bază, dar și sugestii pentru o căutare și aprofundare personalizată, în funcție de preferințele cititorilor. Aceste pagini, în afară de faptul că pun în prim plan ceea ce aparține esenței creștinismului și Bisericii, oferă multe piste de lansare a unor viitoare căutări și aprofundări, căci istoria deși aparține trecutului, creează prezentul și proiectează viitorul, în funcție de dorințele și aspirațiile oamenilor prezentului. Istoria este mereu aceeași și totuși mereu nouă, mereu deschisă spre noi orizonturi. Ca atare, și ceea ce oferă aceste pagini sunt nu doar fundamentele bimilenare ale bisericii, ci și zidurile unui edificiu mereu în construcție.

În prezentarea surselor bibliografice din internet, am urmat o serie de criterii selective. În primul rând, am dorit să oferim cititorilor acele site-uri sau titluri de opere care redau principala bază documentară, adică izvoarele istorice. Urmează apoi studiile și articolele relevante, ca și site-urile oficiale sau reprezentative pentru o determinată perioadă istorică, pentru marile evenimente, idei sau personalități care au marcat istoria bisericii antice și medievale.

Suntem conștienți de caracterul de pionierat al acestei opere și ca atare ne asumăm limitele ei. În viitor, este posibilă o ediție îmbunătățită a acestei lucrări pe care o dedicăm cu drag tuturor. Ne-ar face plăcere să știm că a folosit cuiva și ne-ar fi de un real folos sugestiile și completările la ea.

Ca bază pentru selectarea personajelor, evenimentelor, locurilor și problemelor importante ne-am folosit de schemele (în format provizoriu) elaborate de Marcel Chappin și oferite studenților Universității Pontificale ”Gregoriana” din Roma.

O privire atentă a hărții Europei ne indică cu ușurință faptul că acolo unde era un loc de pelerinaj, ca și pe drumul spre el, locul acela a declanșat construirea de biserici, mănăstiri, hanuri, aziluri, spitale, aducerea de relicve; la toate acestea, pentru a confirma importanța locului respectiv, se adăugau minunile și tot felul de istorisiri de fapte deosebite, amplificate de imaginarul medieval destul de prolific. Din devoțiune sau motive de pocăință, oamenii plecau în pelerinaj, formând un fel de comunitate în mișcare pe o rețea vastă de drumuri din ce în ce mai bătătorite de picioarele lor. Din intâlnirea pelerinilor se nășteau istorii, povestiri, se împărtășeau impresii, se realiza un fel de schimb sau dialog intercultural între francezi, germani, spanioli, italieni, englezi, slavi, formându-se o anumită cultură cu specificul ei, de care ne bucurăm și noi astăzi.

            In cartea Liber Sancti Jacobi (Codex Calixtinus) din secolul al XII-lea este descris totul despre pelerini. Pregătirile preliminare sunt foarte interesante și sugestive și au o valoare profundă exprimată prin simbolismul ei; lectura acestei cărți te impresionează, emoționează chiar. De exemplu, ranița sau rucsacul, era mic, din piele, deschis mereu, ca simbol al sărăciei, al încrederii în Providență și în oamenii pe care îi întâlnești, de la care cerșești și care îți pot pune ceva în el, ca să te susțină în pelerinajul tău. Rucsacul deschis mai înseamnă și că tot ce ai în el, împarți cu generozitate cu toți ceilalți pelerini și nu ții nimic închis, doar pentru tine. La fel, vasul pentru apă, bastonul și celelalte obiecte pe care un pelerin le are, toate au utilitatea dar și simbolismul lor profund, vast.

            Inainte de a porni, pelerinul se spovedea, se împăca, dacă era cazul, cu toți, își făcea testamentul și apoi pleca în pelerinaj. Toate legăturile cu locurile unde trăia erau întrerupte complet. El pleca pentru o altă viață și accepta și riscul de a nu se mai întoarce vreodată. Simbolismul acestei radicale rupturi era acela al începerii unei vieți noi în spirit și în trup, o viață care tinde spre purificare, spre acceptarea necondiționată a lui Dumnezeu pe un drum cu multe necunoscute. Am impresia că acest mod de a proceda reprezintă o sfidare de fond a modului cum astăzi, dominați de progresul tehnicii și al științelor în general, oamenii încearcă să-și asigure totul, nelăsând nici un spațiu lui Dumnezeu; în fond, scoțându-L complet din ecuația vieții. Acest fapt îmi este confirmat de constatările proprii pe drumurile de pelerinaj, unde pot spune că aproximativ două treimi din pelerini nu sunt pe aceste drumuri pentru motive religioase, spirituale, legate de sufletul lor și de mântuirea lui.

            Pornind la drum, pelerinul nu avea voie să stea mai mult de o noapte într-un loc, exceptând cazul când se îmbolnăvea; trebuia ca a doua zi să plece mai departe. Erau mulți care se îmbolnăveau pe drum sau chiar decedau din cauza bolilor, a frigului, sau atacați de tâlhari sau animale sălbatice. Cei care profitau de ei și le cereau sume mari pentru cazare sau pentru oricare alt motiv, riscau pedepse severe.

            Pelerinajul însemna așadar un drum fizic și spiritual în același timp spre locuri noi, oameni necunoscuți până atunci, spre o destinație precisă, la mormântul unui apostol, sau al Domnului Cristos, în cazul Ierusalimului. Era un drum în care experiențele trupești erau strâns unite cu cele interioare, sufletești. Scopul principal era unul spiritual, supranatural, acela al unei mai profunde convertiri și comuniuni cu Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului; pelerinajul, așadar, avea o finalitate soteriologică.

            Doar din aceste scurte, sumare informații și reflecții asupra pelerinajului, pelerinul de astăzi poate găsi, descoperi idei, motivații și puncte de plecare pentru el și pentru drumul pe care intenționează să-l parcurgă. Pelerinul de astăzi, ca o continuare a pelerinului de ieri, nu este, de fapt, decât o exprimare, o încarnare chiar a lui homo viator. Oricât ne-am lega de pământ și de bunurile lui, inima noastră nu va fi niciodată liniștită, fericită, până nu se va odihni în Dumnezeu, autorul și dătătorul fericirii adevărate. Pelerinajul reprezintă așadar, în esență, una din formele de căutare a fericirii.

            In multitudinea drumurilor de pelerinaj din Europa, era unul, ca un fel de axă de raportare la ea a tuturor celorlalte, cel care unea Santiago de Compostela cu Roma și apoi cu Ierusalimul, aici ajungându-se via mare, din porturile de îmbarcare din sudul Italiei. Spre Roma se îndreptau două căi principale, una care venea din nordul continentului, peste Alpi, în apropiere de Aosta (pe care a mers și episcopul Sigeric), folosită de englezi, germani, și în general, de populații nord-europene, și un altul care venea dinspre vest, folosit de spanioli și francezi și de cei care începuseră pelerinajul la Santiago de Compostela.

            Drumul meu din acest an reprezintă o continuare a celui parcurs de la Genova până la Santiago de Compostela, dar acum în sens invers, adică de la Genova, pe coasta mării până la Sarzana, unde voi întâlni Via Francigena, pentru a merge apoi pe acesta până la Roma. Astfel, sper să îmi îndeplinesc o parte a dorinței mele de a uni în pelerinaj Santiago cu Roma și apoi cu Ierusalimul.

Precizez că rândurile care urmează nu reprezintă nicidecum un ghid al drumului de pelerinaj (pentru Francigena, ghiduri sunt multe și bine alcătuite), ele redând doar scurte impresii de călătorie, spuse la cald, adică sub impulsul momentului. In ele nu sunt experiențele mele interioare, căci sunt intime; fiecare avem propriile trăiri interioare, care ne aparțin doar nouă. Am scris aceste rânduri doar din dorința de a fixa în cuvinte frânturi dintr-un cadru mult mai larg, care ar putea fi utile și altora. De utilitatea și importanța drumului de pelerinaj, fiecare se va convinge doar prin propria experiență.

Trebuie să spun de la bun început că gândul şi dorinţa
de a face un pelerinaj pe jos la Santiago de Compostela le-am
avut de mai mulţi ani. În vizita făcută în anul 2009 în Spania
le-am mărturisit preoţilor Paul Budău şi Leonard Diac dorinţa
mea cu rugămintea de a-mi comunica numele eventualului
însoţitor preot român care ar vrea şi el să parcurgă „il camino
di Santiago”. Am pus aceeaşi întrebare şi pe grupul de
discuţii al preoţilor români de pe yahoo, dar cu acelaşi
rezultat-nimeni. Aceasta m-a determinat să pornesc singur, cu
rucsacul în spate şi cu hotărârea de a parcurge fizic şi
spiritual un itinerar pe care l-au bătătorit mulţi altii înaintea
mea.
Am inceput să mă informez de câteva săptămăni
despre Camino şi aşa am aflat ca sunt si alţi români care au
trait deja această experienţă. Acum aproape doi ani, în Spania
fiind la Zaragoza am aflat că un catolic din Gherăeşti
parcursese calea pelerinului. Iar de curând, am vorbit cu alte
doua persoane privilegiate, catolici din Moldova. Una din ele,
doctoriţa Tereza Dămoc, stabilită în Italia de nord, pe undeva
pe lângă Brescia mi-a vorbit la telefon cu entuziasm şi emoţie
despre experienţa ei pe „il camino frances”.

Incep acest pelerinaj în numele lui Dumnezeu şi
invocând binecuvântarea sfântului apostol Iacob de
Compostela. Astăzi încep o nouă etapă a visului meu de a uni în
pelerinaj pe jos cele trei mari locuri sfinte ale creştinătăţii:
Santiago de Compostela, Roma şi Ierusalim. Anul trecut a
reprezentat începutul realizării acestui vis al meu, deşi când am
început pelerinajul nu-mi era clară şi fermă hotărârea de a
ajunge în toate aceste trei locuri. Aceasta s-a conturat după
terminarea pelerinajului la Santiago.
Ceva din ceea ce am văzut şi trăit anul trecut le-am pus
în scris sub titlul ”Pelerin la Santiago de Compostela”, unde
descriu frânturi din drumul meu pe ”camino frances”, de la
Pamplona până la Santiago. A trecut un an şi sămânţa aruncată
atunci în solul sufletului meu a încolţit, a răsărit, a făcut să se
maturizeze ceva din identitatea mea de pelerin în această lume,
mereu cu nostalgia unui ţel de atins, a unor locuri de cunoscut, a
unor limite fizice şi psihice de depăşit, a unor noi şi mai
frumoase trăiri ale credinţei mele

A sosit din nou ziua plecării. De cât timp o aştept! Cred că
de anul trecut, de când m-am întors de la Pamplona. De fapt, este o
stare continuă, o nostalgie care trăieşte în mine, ca şi cea după
farmecul copilăriei sau după visele primei tinereţi sau după căldura
şi farmecul unei iubiri totale şi niciodată atinse, împlinite.
Nostalgia după mersul pe camino a devenit o componentă a vieţii,
asemănătoare cu respiraţia sau necesitatea de a te hrăni.
Dintotdeauna mi-a plăcut să călătoresc ca să cunosc locuri
şi oameni noi. Si pot spune că am fost un privilegiat, căci mereu
am avut astfel de ocazii, mai ales în vacanţe. Insă pelerinajul
reprezintă mai mult decât o excursie sau o călătorie. El răspunde
altor exigenţe şi dorinţe interioare. El este şi o formă de
spiritualitate şi are motivaţii care izvorăsc din credinţă. Credinţa
care este în primul rând un dar de sus şi nu o cucerire personală
sau o moştenire de familie sau rezultatul unei anumite educaţii ori
formări spirituale.