TEME DE ISTORIE A BISERICII

Precizez că aceste teme sunt elaborate în vederea completării unora din informațiile cu caracter general prezente în orice compendiu de istorie a Bisericii, cum este, de exemplu, cel al lui L. Hertling, publicat pentru prima dată și în limba română[1]. Am considerat necesară o astfel de pre­zentare mai în detaliu a unor teme atât pentru a aduce un plus de clari­tate în anumite probleme mai importante, cât și pentru a stimula o cerce­tare și o cunoaștere mai profundă a istoriei bisericești.

Menționez că prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustivă; o astfel de tratare cere un studiu amănunțit, în primul rând, al izvoarelor istorice și apoi o analiză și o evaluare de ansamblu a lucrărilor de speciali­tate în domeniu, ceea ce nu se poate realiza, dată fiind atât finalitatea acestor prezentări (informarea și formarea istorică generală a cititorilor), cât și timpul și posibilitățile relativ restrânse de informare și cercetare.

Alegerea temelor urmează criteriul importanței problemelor în cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi și prezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, în perspectivă istorică globală, au avut o deosebită influență asupra mersului istoriei.

Prezentarea tematică își păstrează caracterul provizoriu, rămânând, ca pe viitor, să fie din nou aprofundată și completată cu alte aspecte și parti­cularități. Se înțelege apoi că, în totalitatea lor, aceste teme nu formează un curs complet de istorie bisericească.

În elaborarea și prezentarea acestor pagini m-am folosit, în primul rând, de manualul de Istorie a Bisericii condus de H. Jedin (ediția itali­ană)[2], de cel coordonat de A. Fliche-V. Martin[3], de alte manuale (J. Da­niélou – H. Marrou[4]; K. Bihlmeyer – H. Tuechle[5]), ca și de alte lucrări și culegeri de documente ce prezintă diferite evenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii.

Ținând cont de contextul istoric românesc, am prezentat mai multe teme ce privesc direct destinele catolicismului pe teritoriul țării noastre. Evoluția istorică a catolicismului în România are un curs diferit de cea a celorlalte mari popoare europene. Fiind și atunci, ca și astăzi, la răscrucea dintre Orient și Occident, spațiul românesc latin a fost încorporat în sfera politică și de jurisdicție ecleziastică bizantină, prin filiera slavă bulgară. Prezentând teme de istorie bisericească antică și medievală, folosesc ter­menul catolic pentru a sublinia universalitatea creștinismului, a credinței lui Cristos în spațiul imperiului roman, chiar și atunci când acesta s-a divizat, ba chiar și mai târziu, când imperiul roman va supraviețui într-un context oriental, context în care însă se maturizează germenii viitoarei mari schisme (1054), de atunci abia putându-se vorbi de un creștinism di­vizat (o lacerare a catolicității Bisericii lui Cristos) a cărui urmări nefaste, din păcate, le resimte și lumea contemporană.

În ceea ce privește istoria creștinismului în spațiul occidental, lucrurile sunt mult mai clare, atât datorită bogăției izvoarelor istorice, cât și nenu­măratelor studii ce se pot observa cu ușurință în bibliografia manualelor mai sus prezentate.

În contextul Bisericii primare, am încercat să surprind evoluția misterioasă, dar și vizibilă a Bisericii abia născute, care însă, ca și copilul Cristos, este combătută și persecutată pentru simplul motiv că există.

O problemă a aspectului carismatic al Bisericii, viața consacrată, este prezentată atât în leagănul ei, oriental, cât și în evoluția ulterioară, adică în Occident. În spațiul apusean, la trecerea de la antichitate spre perioada medievală, am voit să surprind aspectele fundamentale ale dialogului cul­tural dintre ereditatea greco-latină și noua cultură ce se conturează pe lângă catedrale și marile centre călugărești. Acest dialog cultural și-a avut urmările sale benefice în civilizația și progresul Occidentului.

O altă temă predilectă este cea a evoluției doctrinare a Bisericii atât în cadrul întrunirilor la vârf a ierarhiei bisericești, adică în dezbaterile pri­melor opt concilii ecumenice, cât și în cadrul general al vieții Bisericii. Prezentarea acestui aspect se limitează, desigur, la ceea ce poate și trebuie să spună Istoria Bisericii.

În acest context, și nu numai, am integrat o altă mare temă, cea a pri­matului roman. Atât ereziile, cât și pretențiile exagerate sau ingerințele abuzive ale bazileilor, ce lezau ecleziologic și pur istoric poziția primațială a episcopului Romei, i-au determinat pe papi, conștienți de rolul și misiu­nea încredințată lor de Cristos, să ia poziție nu pentru a-și păstra scaunul lor, cum ar putea fi înțeles și interpretat de unii istorici, ci pentru a păstra neștirbită unitatea Bisericii și a învățăturii lui Cristos. Papalitatea, persecutată nu numai de împărații romani, așa cum se întâmplase în primele trei secole, ci de însăși bazileii creștini din secolul al VIII-lea, este constrânsă să se îndrepte spre franci. Ulterior, după ce trece prin dușul rece al secolului al X-lea, va intra sub tutela imperiului german ce abia se născuse. Însă, de la rolul de protector al Bisericii, acest Imperiu încearcă, în lunga perioadă de confruntare pașnică, dar mai mult conflictuală cu Biserica („lupta pentru învestitură”), să controleze destinele Bisericii Occidentale. Lupta Bisericii pentru a-și recâștiga libertatea de acțiune are efectele sale pozitive, dar și negative, în sensul că slăbește unitatea dintre Biserică și Stat, ceea ce înseamnă și slăbirea unității creștinătății occiden­tale. Coeziunea internă politică și religioasă a Occidentului scade așadar, prevestind germenii naționalismului german și francez. Atât contextul is­toric al formării marilor state europene, cât și evoluția sinuoasă a raportu­rilor dintre papalitate și aceste mari coroane europene vor forma obiectul altor teme de istorie a Bisericii.

În ceea ce privește Orientul creștin, acesta mergea pe drumul său, pier­zând mereu teritorii ce intră în dominația Semilunii. În perioada lungii sale agonii politice, se naște un alt mare stat creștin, dar neunit cu Roma, Rusia de Kiev, viitorul imperiu, a cărui capitală, Moscova, va dori să fie a treia Romă. Consolidarea acestei mari forțe în Ortodoxism va avea influ­ențe deosebite și în cadrul creștinismului românesc medieval.

Este singular faptul că, în spațiul est-european, două mari națiuni, polonezii și ungurii, nu vor intra în orbita religioasă a Constantinopolului, ci se vor orienta spre Roma, conștiente fiind că deja de acum, de la nașterea lor ca popoare creștine, trebuie să respecte voința expresă a lui Cristos, aceea de a fi o singură turmă sub un singur păstor. Alături de conștiința păstrării unității Bisericii, în încreștinarea acestor popoare intră și factori pur politici, care însă se încadrează în politica bisericească catolică.

Îmi exprim speranța că aceste teme ce expun sine ira et studio pagini din istoria Bisericii să reprezinte o sursă de informare, dar și de reflecție și regăsire istorică și spirituală atât a catolicilor, cât și a confraților orto­docși. În primul mileniu, cele două mari Biserici au de citit aici aceeași istorie. Cred că o lectură sinceră și atentă a acestor teme poate reprezenta un motiv în plus, eclezial și pur uman, de a ne întinde unul altuia o mână frățească, ca o premisă pentru o colaborare istorică interconfesională.

[1] L. Hertling, Istoria Bisericii, trad. română Emil Dumea, Iași 1998.

[2] H. Jedin, ed., Storia della Chiesa, I-X, Milano 1983-1984⁴.

[3] A. Fliche – V. Martin – J.B. Duroselle – E. Jarry, Storia della Chiesa,, I-XXIV, Torino 1979-1990.

[4] J. Daniélou – H. Marrou, Nuova storia della Chiesa, I-V, Casale Monferrato 1984².

[5] K. Bihlmeyer – H. Tuechle, Storia della Chiesa, I-IV, Brescia 1985⁴.