A sosit din nou ziua plecării. De cât timp o aştept! Cred că
de anul trecut, de când m-am întors de la Pamplona. De fapt, este o
stare continuă, o nostalgie care trăieşte în mine, ca şi cea după
farmecul copilăriei sau după visele primei tinereţi sau după căldura
şi farmecul unei iubiri totale şi niciodată atinse, împlinite.
Nostalgia după mersul pe camino a devenit o componentă a vieţii,
asemănătoare cu respiraţia sau necesitatea de a te hrăni.
Dintotdeauna mi-a plăcut să călătoresc ca să cunosc locuri
şi oameni noi. Si pot spune că am fost un privilegiat, căci mereu
am avut astfel de ocazii, mai ales în vacanţe. Insă pelerinajul
reprezintă mai mult decât o excursie sau o călătorie. El răspunde
altor exigenţe şi dorinţe interioare. El este şi o formă de
spiritualitate şi are motivaţii care izvorăsc din credinţă. Credinţa
care este în primul rând un dar de sus şi nu o cucerire personală
sau o moştenire de familie sau rezultatul unei anumite educaţii ori
formări spirituale.

Este al cincilea an când în vacanțele de vară îmi încarc bateriile sufletului pe drumuri în care reîntâlnirea cu mine însumi, cu natura și mai ales cu oamenii reprezintă un privilegiu pentru care nu știu cum să mulțumesc Cerului.

            Cu rucsacul pe spate, mergând doar pe jos, zilele mele petrecute ca pelerin sunt cele mai frumoase din tot timpul anului. Deși, nu aș putea spune că sunt și cele mai ușoare; dimpotrivă.

            Anul acesta, 2015, pe 24 iulie, dimineața, exact la ora opt, am plecat în pelerinaj din fața grotei aparițiilor Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (Franța), iar după 32 de zile de mers am ajuns la catedrala Sfântul Iacob Apostolul din Santiago de Compostela (Spania), parcurgând un drum de aproximativ 1000 km.

            Frânturi din multele trăiri ale mele pe acest drum se pot citi în paginile care urmează. Am scris aceste rânduri doar cu speranța că ar putea fi folositoare cuiva. Adevărata bogăție a trăirilor pe drumul de pelerinaj al Sfântului Iacob de Compostela o poate ști doar cel care pleacă și parcurge acest drum ca pelerin.

            Ultreia y suseia! Mai departe și mai sus!

Îmi amintesc că în vara anului 2011, când m-am întors din primul pelerinaj pe drumul Sf. Iacob de Compostela, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să înjumătățesc garderoba, și aceasta fără să mă fi gândit înainte la așa ceva. Pur și simplu, când am deschis șifonierul, mi-a venit instantaneu întrebarea: La ce-mi trebuie atât de multe cămăși, tricouri, șosete, etc? 

Trăim într-o epocă a consumerismului în care consumăm și suntem consumați în același timp de lucruri, griji și preocupări inutile, ba chiar dăunătoare trupului și spiritului nostru. Cred că trebuie să avem curajul să privim în camera și în casa noastră și să ne întrebăm câte din lucrurile pe care le avem ne sunt folositoare și câte, nu; iar de acestea din urmă trebuie să ne debarasăm, păstrând lângă noi doar lucrurile care ne sunt indispensabile și de calitate. De la eliberarea de sub povara lucrurilor inutile vom învăța arta debarasării de persoanele inutile, ca și a eliberării de mentalități, obiceiuri, capricii și vicii care ne otrăvesc viața. Așa vom reuși să detoxifiem organismul nostru de tot ce îi este în plus sau chiar nociv. Poate că le va fi mai greu femeilor să se elibereze de arsenalul cosmeticelor, al podoabelor și vestimentației, pentru a duce o viață simplă, dar frumoasă. Poate că le va fi greu bărbaților să nu-și mai frământe mintea cu ultimele modele de mașini, computere și telefoane mobile. Poate că le va fi greu multora să nu mai butoneze atât de mult timp pe tastaturi și să nu mai fie țintuiți de ecrane și televizoare. Dar, nu poate savura gustul atât de plăcut al simplității decât cel care este liber. Căci un sclav nu va ști niciodată ce este libertatea, nu-i va cunoaște gustul și savoarea, ci doar va jindui după ea. Simplitatea înseamnă să faci călătoria vieții tale doar cu bagajul strict necesar; căci tot ce este în plus înseamnă balast și greutăți puse pe umerii tăi
Simplitatea nu este ușor de înțeles și de însușit în modul nostru de gândire, de viață cotidiană. Dimpotrivă, societatea de consum în care trăim, mai ales după 1990, ne-a inoculat falsa convingere că progresul și civilizația înseamnă acumulare de bunuri. Așa se face că avem în casele noastre lucruri pe care poate le îmbrăcăm de câteva ori pe an, sau pe care le descoperim după mai mulți ani, neatinse și cu eticheta de când le-am cumpărat. Dacă avem curajul și umilința de a ne privi sincer în oglinda conștiinței și sufletului nostru, va trebui să recunoaștem că am căzut în capcana umplerii golurilor sufletești, ale inimii cu obiecte, fără să pricepem că acestea nu numai că nu vor umple aceste goluri, dar, mai grav, le vor adânci și le vor face și mai dureroase. Căci acumularea continuă de bunuri nu este altceva decât un drog care agravează și șubrezește și mai mult sănătatea ființei noastre.
Dacă spațiile din locuințele noastre se vor elibera de tot ce este inutil, vom începe progresiv să vedem utilul, adică să ne vedem pe noi înșine și vom avea mai mult spațiu pentru a respira, pentru a ne simți în libertate, pentru a fi liberi cu adevărat.

 Cu cât ne vom elibera mai mult de lucruri inutile, cu atât vom păși spre esența ființei noastre și-i vom descoperi potențialul ei imens, atât de puțin explorat, cunoscut și folosit. Personalitatea noastră va deveni mai puternică atunci când nu va mai depinde de lucruri, de obiecte și nici de alte persoane. Când gândirea noastră va fi a noastră și nu a reclamelor, clișeelor sau spuselor (adesea false și interesate) ale altora. Când vom începe să gândim cu mintea noastră, să ne folosim de puterea brațelor noastre, când vom merge pe picioarele noastre, doar atunci vom fi noi înșine și nu niște roboți sau sclavi.

Simplitatea înseamnă comuniunea cu esențialul din tine și din tot ceea ce te înconjoară. Ea înseamnă eliberarea de ambalaje, de măști și de iluzii și comuniunea cu esența creației, cu ceea ce există cu adevărat și are valoare. Vom putea simți vibrația spiritului care pulsează în noi și în univers doar atunci când vom fi liberi de lucrurile și materia care îl încătușează.

Simplitatea înseamnă înțelegerea, exprimarea și trăirea esențialului într-o viață pe care angrenajele sociale o complică și o fac dificilă. Simplitatea înseamnă lupta noastră continuă contra unui curent de gândire și de acțiune care intenționează depersonalizarea omului, manipularea lui și masificarea globalizatoare, pentru a-l pune astfel la dispoziția celor setoși de putere și dominare. 

Simplitatea înseamnă înțelegerea vieții pe care o trăim ca o înșiruire de evenimente, ca secvențele unui film în care se succed clipă de clipă oameni, lucruri, locuri, și noi trebuie să prețuim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, bucurându-ne de tot ceea ce este curat, armonios, frumos, elegant, discret, de bun gust, împărțind în mod generos toate acestea cu orice persoană.
Ziua independenței și maturității noastre va fi atunci când ne vom simți fericiți cu o ceașcă de ceai, o carte bună și un spațiu mare, aerisit în jurul nostru, alături de o farfurie de mâncare și un pat; adică vom fi liberi și maturi doar atunci când vom fi simpli.

Viața este o continuă aventură, pentru cine este capabil de aventuri. După ce ai învățat să mergi pe picioarele tale și să judeci cu mintea ta, provocat de oameni și societate, poate ai curajul să gîndești liber și să te exprimi, să te comporți liber și să-ți aduci astfel aportul la construirea nu numai a propriei personalități, dar și la binele comun al semenilor cu care, împreună, faci umbră acestui pământ.

Fața ta poate să fie una dintre nenumăratele chipuri care se întâlnesc în cotidianul vieții. Prin înfățișarea pe care o ai, poți exprima ceva care să atragă curiozitatea sau chiar interesul altora; însă, la fel de bine poți să rămâi un etern anonim în platitudinea și banalitatea existenței tale.

Facebook este o rețea electronică de socializare a nenumărate persoane. Eu am luat-o ca o provocare și o invitație la a intra în ringul și piața lumii pentru a-mi aduce micul meu aport la creșterea în umanitate a mea și a semenilor mei. Nu am scris după un plan dinainte stabilit; multe din aceste reflecții sunt răspunsul la evenimente și fapte petrecute în acest arc de timp (mai 2014-iulie 2015), sau sunt simple gânduri ale mele, expresie a ceea ce am simțit, am reflectat la un anumit moment.

Nu știu ce am reușit să transmit în ceea ce am scris. Știu însă că am pus la contribuție nu numai mintea, dar mai ales inima mea. Ce a reieșit, rămâne de văzut. Timpul este cel care cerne valoarea de nonvaloare. Poate că va rămâne ceva în sita cu care aceste rânduri vor fi cernute de eventualii cititori.

Să mă grăbesc mai puțin, să fiu mai calm și mai senin.

Să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult, deși asta o fac de mult timp.

Anul 2018 s-a scurs repede, ca un vis. În noul an vreau să gust mai mult din savoarea fiecărei clipe; să-mi umplu ochii cu lumina zilei și să-mi odihnesc sufletul cu liniștea nopții.

Vreau să inspir mai adânc parfumul interior al fiecărui om.

Vreau să fiu mai generos și să nu-mi alipesc inima de lucruri care nu-mi sunt necesare.

Să trăiesc în armonie cu eu-ul meu interior și cu frumusețile lumii în care Dumnezeu m-a pus ca să-i aduc slavă.

Să cred în visurile mele, visuri care sunt unul dintre cele mai mari daruri pe care divinitatea mi le-a oferit.

Să-mi văd dorințele și aspirațiile în chipul fiecărui om pe care îl voi întâlni.

Dragi feisbuchiști,

Am trecut deja prin patru zile din noul an; cum ne simțim în această nouă zi? Proaspeți, cu gânduri curate și frumoase? Inima ne este la fel de veselă ca atunci când am ciocnit paharul de șampanie la secunda zero a trecerii în noul an? Ca în fața lui Dumnezeu din bisericile noastre unde ne aflam la cumpăna dintre ani?

Zburăm prin timp împreună cu visurile noastre frumoase. Ne scurgem precum o apă în drum spre marea cea mare în care ne vom contopi în clipa când vom închide ochii pentru această lume și-i vom deschide pentru a o contempla pe cea veșnică.

Ceea ce ținem în căușul palmei este clipa prezentă, doar această clipă în care pulsează veșnicia lui Dumnezeu. Ceea ce ne aparține este doar prezentul, această zi în care putem fi mai frumoși și mai buni chiar și decât eram acum patru zile în urmă.

Prietenii, rudele și toți cei dragi din noaptea de revelion sunt aceiași și astăzi. Chiar dacă nu mai suntem îmbrăcați festiv și nu mai stăm la o masă bogată, sufletul nostru este la fel de festiv, iar la masă cu cei dragi putem să fim și astăzi și să ne bucurăm împreună.

Clipa zero a trecerii dintre ani poate fi prezentul nostru continuu. Totul depinde de înțelepciunea cu care ne privim pe noi și viața pe care vrem să o trăim.

Când vă scriu aceste cuvinte, eu ascult aceeași muzică frumoasă și-i mulțumesc cerului pentru noua zi pe care mi-a oferit-o pentru a-l lăuda pe Domnul și pentru a fi împreună (măcar spiritual) cu toți cei dragi, inclusiv cu voi, dragi feisbuchiști.

Să trăim prezentul; să lăsăm trecutul trecutului; să nu visăm viitorul, ci să transformăm clipa prezentă în cel mai frumos vis al nostru!

PS: Și dacă acum vreți să zâmbiți cuiva sau să-l îmbrățișați, nu așteptați următoarea sărbătoare; faceți-o astăzi!

Gânduri și sentimente nevirusate în anul pandemiei

Viața, o binecuvântare – Gânduri și sentimente nevirusate în anul pandemiei

Anul 2021 a fost unul de răspântie pentru mulți creștini, și nu numai pentru ei.

Moartea, rânjind din toate publicațiile și pe toate ecranele, i-a condus pe mulți dintre semenii noștri la un înalt grad de disperare, iar dacă nu, cel puțin la o analiză urgentă și radicală a vieții: a rostului nostru pe pământ, a chestiunii serioase și personale a sfârșitului fiecăruia dintre noi, copil, tânăr, adult sau vârstnic, a planului lui Dumnezeu cu noi, a sensului suferinței și pierderii celor dragi, a pașilor de urmat într-o paradigmă umană și spirituală complet dată peste cap.

Mai puțin preocupat de propria sănătate sau istovire, pr. Emil Dumea și-a făcut timp, în inimă și în gând, pentru noi aproape zi de zi: împărtășind căldură, empatie, încredere în Providență, bunătate și speranță în zile mai senine pentru toți.

Aceste picături de iubire caritativă − pe care le-a lăsat în sufletele noastre pustiite de nevroze, depresii și doliu – au dat naștere pâraielor, apoi fluviilor de încredere și bucurie revărsate în sute de mesaje de mulțumire și recunoștință din mediul on-line.

Precum în proverbul binecunoscut „omul sfințește locul”, putem spune cu convingere că au fost și sunt oameni care înnobilează locuri, fie în mijlocul credincioșilor, prin rugăciunea lor vibrantă, fie cu portavocea internetului, mijlocind pacea și seninătatea atunci când pericole iminente ne izolează complet.

Aceste reflecții-dialog cu inimile noastre temătoare de ieri și de azi își păstrează, la fiecare (re)lectură căldura, blândețea și delicatețea la fel de vii ca și în ziua în care au fost scrise/postate, invitând la reculegere, încredere și speranță pentru orice clipă și orice om.

Cu Cristos alături, de ce să ne temem? e firul prețios de aur cu care își îmbracă părintele fiecare istorioară sau cugetare, lăsându-ne pe noi să isprăvim − în taină și de Domnul binecuvântata lucrare – veșmântul de creștin jertfelnic al sufletului nostru.

Să-mi spună cineva că nu-i place să fie lăudat și-i voi răspunde că este un ipocrit. În societatea noastră, dorința de a fi lăudat a devenit un fel de a doua natură, sau la fel de necesară ca și dorința de a ne hrăni.

A-ți recunoaște limitele și slăbiciunile, sau propria micime interioară a rămas o practică pentru unii asceți. 

De ce oare oamenii vor să fie lăudați? Doar din mândrie, pentru a li se gâdila orgoliul? Nu! Există și o altă explicație, mai subtilă, dar foarte importantă, și anume faptul că oamenii nu se simt siguri de ei înșiși, de ceea ce sunt, de ceea ce fac. Această nesiguranță le creează neliniști, nemulțumiri și din acest motiv au nevoie să fie mereu înșelați, mințiți, lăudați; pentru a fi mulțumiți de ei înșiși. Un om căruia lucrurile îi sunt clare, nu simte nevoia de a fi păcălit, lingușit. Însă unul care trăiește într-o nebuloasă și nesiguranță continuă, acesta are nevoie să i se spună că este brav și că tot ceea ce face este foarte bine. 
Mai mult sau mai puțin, toți suferim de această boală. Însă cu cât ne vom cunoaște mai bine pe noi înșine și ne vom accepta așa cum suntem, încercând, bineînțeles, să devenim mai buni, cu atât vom simți mai puțin nevoia de a fi lăudați.