Să-mi fie cu iertare dacă cineva se va supăra pentru ceea ce spun și îmi cer scuze anticipat; sper să fie primite. Cele ce le voi spune acum nu sunt altceva decât rezultatul constatărilor mele directe, imediate și necosmetizate. Și nu mă refer la toți românii din străinătate, ci la o parte dintre ei.
Deci:
Am călătorit mult și în diferite feluri prin multe state ale Europei și nu numai. În călătoriile mele am întâlnit și mulți români, în diferite circumstanțe și ipostaze. Dintre notele comune la mulți dintre conaționalii mei ajunși pe alte meleaguri, prezint următoarele:
În gări, în multe locuri publice importante și pe la ușile bisericilor întâlnești femei rrome care cerșesc. Ele reprezintă prima carte de vizită a țării peste hotare și mi-a venit să intru în pământ de rușine. Dacă le spui ceva, te înjură.
Românii se îmbracă cam toți la fel, fără gust, stil, eleganță; se îmbracă banal.
Românii din străinătate mănâncă banal și-i întâlnești în magazinașele pentru lumea săracă cu plasele pline cu bere, vin ieftin, carne ieftină, pâinea cea mai ieftină, fasole și alte legume și zarzavaturi ieftine.
Românii din străinătate merg pe stradă (trotuar) cam în același fel și-i recunosc nu numai din față, dar și din spate după felul cum pășesc și cum gesticulează sau cum nu gesticulează.
Românii din străinătate vorbesc la fel de stâlcit atât limba italiană, cât și cea spaniolă, franceză, ca să nu mai spun de germană sau engleză.
Românii din străinătate sunt conectați prin satelit la televiziuni românești și urmăresc în general muzică etno, manele, filme seriale siropoase și emisiuni siropoase sau de prost gust. Când sunt perioadele electorale, se fixează pe politică. Nu același lucru se întâmplă cu copiii lor, dacă s-au născut și dacă cresc acolo.
Românii din străinătate înjură cam la fel și nu sunt deloc creativi, inventivi și nici nu-i copie pe băștinași la acest capitol.
Românii din străinătate nu se bucură dacă-i saluți pe stradă și te privesc cu surprindere, chiar cu un fel de neplăcere.
Românii din străinătate sunt la fel de dezbinați, de lipsiți de solidaritate ca și cei din țară și am auzit nenumărați români de peste granițe exprimându-se astfel: Nu vreau să știu de români; sunt răi, egoiști; nu mă interesează de ei. Auzind astfel de replici, i-am întrebat: Dar tu nu ești tot român?! S-au supărat că i-am întrebat și mi-au răspuns: Eu nu sunt ca ei; ceea ce nu înseamnă că nu se comportă ca și ceilalți pe care-i condamnă.
Românii din străinătate nu vor să învețe, de exemplu, de la polonezi, să fie mai uniți, mai solidari, mai prezenți în comunitățile lor.
Prezentându-se astfel, părerea mea este că românii din străinătate (dacă mai rămân acolo), în câteva generații vor dispărea. Așa cum totdeauna o cultură superioară o înghite pe una inferioară, așa se va întâmpla și cu românii de peste granițe. Dar cui îi pasă de acest lucru? La fel, cui îi pasă aici că mormintele bunicilor sau străbunicilor dispar sub buruieni? Cui îi pasă de trecutul sau de viitorul acestui neam?
PS: Dacă vreunul dintre cei cărora le-am predat pe băncile școlii, ajuns în străinătate se comportă la fel, mă declar parțial falimentar în misiunea mea.

^”Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119, 105). În paginile care urmează mi-am propus să prezint reflecții pe marginea textelor evanghelice din timpul Postului Mare al acestui an, 2019. Sunt considerații care pleacă de la ambientul biblic cu referiri și aplicații la lumea concretă în care trăim.

Intenția mea a fost aceea de a-mi hrăni zilnic sufletul cu ceva din bogăția pe care o conțin fragmentele evanghelice prezentate. În cea mai mare parte, reflecțiile se încadrează în contextul general exegetic și spiritual prezent în Biserica Catolică. Pornind de la evanghelie, am încercat să prezint considerații de natură spirituală și de trăire creștină pentru viața obișnuită de fiecare zi.

Aceste pagini au și un caracter personal, dar dacă vor fi considerate utile altor persoane, m-aș bucura nespus de mult. Din acest motiv, le-am publicat inițial pe pagina mea de Facebook. Viața și trăirile mele sunt ale mele, dar întrucât Domnul îmi cere să-i predic cuvântul, în aceste pagini am încercat să îndeplinesc această poruncă a lui Dumnezeu.

Cu siguranță, aceste pagini nu sunt perfecte și redau doar frânturi din bogăția inepuizabilă a evangheliilor. Ca atare, apelez la îngăduința cititorului pentru ceea ce în aceste reflecții ar fi putut fi mai bun și nu este.

Cartea aceasta reprezintă o punere împreună a unor aspecte din gândirea și scrierilor unor personalități contemporane referitoare la relațiile dintre Biserică și societatea civilă pentru a promova împreună o cultură religioasă și laică în favoarea binelui integral al omului. Textele din această carte reprezintă traduceri și prelucrări din autorii care sunt menționați la fiecare temă în parte. Rolul meu în paginile care urmează este mai mult acela de a selecta și prezenta ceea ce am găsit și considerat semnificativ pentru ilustrarea titlului acestei cărți. Date fiind varietatea și complexitatea temelor pe care mi le-am propus să le prezint, am considerat că este mai bine și mai prudent să apelez la contribuția unor experți în domeniu, eu rezumând-mă la selectarea textelor și prelucrarea lor, completându-le atât cu reflecții și contribuții personale, cât și cu un aparat bibliografic tipărit sau din internet, care să facă mai ușor accesibile toate aceste problematici care frământă omul, bisericile și societatea contemporană.
Lucrarea se structurează în două părți, prima referindu-se la problematici socio-religioase, juridice și politice care privesc omul la nivel european, iar a doua parte analizează aceleași problematici la nivel planetar.
Intenția mea este de a creiona un cadru general din care cititorul să-și poată face o imagine concretă, obiectivă, realistă și justificat optimistă despre omul contemporan, cetățean al acestei planete și deschis de Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul său. Deși rămân într-un cadru general catolic, aceste pagini încearcă o abordare a problematicilor și dincolo de granițele oficiale ale Bisericii.
Sunt conștient de limitele tentativei mele de abordare a unor realități atât de vaste, de complexitatea problemelor și ca atare îmi asum anticipat criticile, sper constructive, ale cititorilor.

America Latină poate fi considerată actualmente un rezervor al catolicismului şi un continent al speranţei. În momentul în care Papa Francisc, primul Suveran Pontif non-european după mai mult de 1.200 de ani, a venit la conducerea Bisericii Catolice, s-a afirmat că experienţa sa latino-americană va mișca profund și spiritualitatea europeană. Mulți erau convinși că alegerea Cardinalului Bergoglio va fi de un real folos și pentru Biserica Catolică latino-americană, dându-i un caracter mai viu şi mai dinamic, şi astfel, un papă venit din această parte a lumii ar oferi mai mult dinamism Bisericii Universale.

Cartea publicată recent de pr. dr. Emil Dumea, cu titlul Jurnal de călătorie în America Latină, prezintă cititorilor impresiile pe care autorul le-a acumulat în urma călătoriei efectuate în ambientul Americii Latine, mai precis în cel al Argentinei și al Paraguayului, în perioada 16 decembrie 2013 – 12 ianuarie 2014. Dar nu numai atât. Paginile acestei cărți conțin multe informații despre localități vizitate (Buenos Aires, La Plata, Lujan, Mendoza, Ushuaia, Asuncion, Caacupe, Encarnacion, Ciudad del Este), despre persoane și instituții ale Bisericii Catolice și angajamentul acestora în favoarea tuturor, dar mai ales al unor categorii defavorizate de persoane, cum ar fi copiii surdo-muți, școlarizați în școli ale Bisericii Catolice. Nu lipsesc, de asemenea, informații de natură socială, economică, culturală și religioasă.

Privirea autorului surprinde mai ales rolul fundamental al Bisericii în apărarea și tutelarea drepturilor fundamentale ale omului în spațiul sud-american. Sunt și multe informații referitoare la mentalități, la modul de viață de fiecare zi al oamenilor, precum și la diferite probleme cu care se confruntă astăzi atât societatea, cât și catolicismul sud-american. Interesante sunt reflecțiile despre extremitățile Argentinei, fie că se merge spre cea mai sudică localitate a planetei, Ushuaia, sau spre Anzii Cordilieri, în Chile, sau în nord, la granița cu Brazilia, unde se află renumitele cascade de la Iguazu.

Prin publicarea acestui jurnal autorul dorește să ne ofere o imagine a ceea ce este astăzi Biserica în America Latină, dar, în același timp, dorește să ofere anumite piste de reflecție pentru ceea ce ar trebui să facă Biserica europeană ca să se apere de secularismul tot mai agresiv care o amenință. Europa pare a fi blocată, obosită, în timp ce America Latină arată o mare vitalitate a creștinismului.

Acest volum intenționează să prezinte învățătura socială a Bisericii, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prezent, așa cum este ea prezentată de documentele pontifilor romani. Principala sursă de informare o reprezintă înseși textele enciclicelor. Sunt abordate temele cele mai importante ale învățăturii catolice în domeniul social, precum legea și dreptatea, Biserica și statul, societatea, persoana umană, familia, educația, munca și capitalul, proprietatea, fraternitatea și spiritul creștin.

După Revoluția Franceză a fost nevoie de o perioadă destul de lungă de timp, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru ca Biserica să reintre în „arena” lumii muncitorești, contribuind la o dezvoltare socială de care beneficiază astăzi o bună parte a omenirii. Pionierul acestei acțiuni este papa Leon al XIII-lea, cu enciclica Rerum novarum (1891), care pune bazele doctrinei sociale a Bisericii.

Dacă papa Leon al XIII-lea a fost mai mult un om al ideilor, papa Pius al X-lea, fiind un bun cunoscător al lumii contemporane și un foarte atent observator al mișcărilor sociale, a fost mai mult o persoană de acțiune. Deja din prima sa scrisoare enciclică, E supremi apostolatus, el a trasat liniile directoare ale unui angajament clar, principial, fondat pe învățătura evanghelică, de refacere a ordinii sociale, politice, culturale, religioase, sub și în Cristos.

Pontificatul papei Benedict al XV-lea este marcat de Primul Război Mondial și de revoluția bolșevică, de aceea intervențiile sale răspund unor cerințe ale momentului. Activitatea papei Pius al XI-lea în domeniul social aprofundează teme precum pacea (Ubi arcano – 1922), suveranitatea lui Dumnezeu asupra lumii (Quas primas – 1925), educația creștină a tineretului (Divini illius Magistri – 1929) și rolul familiei în planul social (Casti connubii – 1930). La împlinirea a 40 de ani de la prima enciclică socială, la data de 15 mai 1931, Pius al XI-lea promulgă o altă enciclică socială, Quadragesimo anno, într-o perioadă de gravă criză economică.

Pe criteriul universal al legii naturale, de la începutul până la sfârșitul pontificatului său, papa Pius al XII-lea vrea să reconstruiască bazele culturale și spirituale ale unei societăți creștine a cărei cheie de boltă este Isus Cristos. În cazul acestui papă, autorul subliniază importanța radiomesajelor ca intervenții răsunătoare datorită amplorii, profunzimii și tonului profetic.

Pontificatul papei Ioan al XXIII-lea este caracterizat din punct de vedere social de două documente: enciclicele Mater et magistra (1961) și Pacem in terris (1963). Dacă prima enciclică are un caracter mai pragmatic, actualizând învățătura socială catolică din perspectivă teologică și antropologică, a doua insistă pe faptul că pacea pe pământ reprezintă aplicarea progresivă a principiilor sociale.

Europei, devastată din toate punctele de vedere, papa Paul al VI-le îi propune reîntoarcerea la propriile origini și reconstruirea civilizației moderne a spiritului, singurele capabile să-i redea forță și vitalitate (Popolorum progressio – 1967).

Centrul doctrinei sociale a papei Ioan Paul al II-lea este constituit de enciclica Centesimus annus (1991) promulgată la împlinirea a o sută de ani de la prima enciclică socială, abordând teme importante, mai ales după evenimentele anului 1989.

Ultima enciclică cu caracter social, pe care autorul o prezintă în acest volum, este Caritas in veritate, publicată de papa Benedict al XVI-lea în anul 2009. Adresată tuturor oamenilor de bunăvoință, enciclica afirmă faptul că doar caritatea în adevăr, al cărui martor este Isus Cristos, este principala forță pentru adevărata dezvoltare a omenirii întregi.

Cartea Istoria doctrinei sociale a Bisericii (1891-2009) este așadar un studiu util tuturor celor care doresc să cunoască mai îndeaproape doctrina socială a Bisericii și să-și formeze o viziune de ansamblu a ceea ce papii și Biserica au gândit, au exprimat și au dorit pentru binele social al credincioșilor și al umanității.

Conciliile ecumenice nu-şi datorează numele lor faptului că ar fi reuşit, chiar şi doar aproximativ, să-i întrunească pe majoritatea episcopilor din toată lumea cunoscută; această condiţie nu s-a materializat nici măcar la Conciliul al II-lea din Vatican. La conciliile ecumenice nu au fost reprezentate toate provinciile ecleziastice. De asemenea, este necesar să precizăm că termenul de „ecumenic” folosit pentru concilii nu are aceeaşi conotaţie cu cel folosit pentru mişcarea ecumenică modernă. Trebuie să înţelegem că o parte substanţială a întregului episcopat era prezentă la aceste concilii şi că deciziile luate de acestea au fost primite de întreaga Biserică sau aprobate de către papi. Această ultimă caracteristică, în actuala interpretare a teologiei şi a dreptului canonic, este decisivă. Un teolog din secolul al XX-lea (Forget), defineşte conciliul ecumenic sau universal ca fiind „adunarea solemnă a episcopilor din întreaga lume, având la bază convocarea, autoritatea şi conducerea papei, cu scopul de a discuta împreună şi de a emite legi referitoare la problematicile generale ale Bisericii”. Istoria conciliilor ne arată calea pe care această instituţie a parcurs-o de la începuturi şi până la forma actuală.

În paginile care urmează intenționăm prezentarea generală a unora din cele mai mari realități ale Bisericii Catolice de după reformele protestante până în prezent. Precizez că aceste teme sunt elaborate în vederea completării unora din informațiile cu caracter general prezente în orice compendiu de istorie a Bisericii, cum este, de exemplu, cel al lui L. Hertling, publicat pentru prima dată și în limba română . Am considerat necesară o astfel de pre¬zentare mai în detaliu a unor teme atât pentru a aduce un plus de clari¬tate în anumite probleme mai importante, cât și pentru a stimula o cerce¬tare și o cunoaștere mai profundă a istoriei bisericești.
Menționez că prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustivă; o astfel de tratare cere un studiu amănunțit, în primul rând, al izvoarelor istorice și apoi o analiză și o evaluare de ansamblu a lucrărilor de specialitate în domeniu, ceea ce nu se poate realiza, dată fiind atât finalitatea acestor prezentări (informarea și formarea istorică generală a cititorilor), cât și timpul și posibilitățile relativ restrânse de informare și cercetare.
Alegerea temelor urmează criteriul importanței problemelor în cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi și prezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, în perspectivă istorică globală, au avut o deosebită influență asupra mersului istoriei.
Prezentarea tematică își păstrează caracterul provizoriu, rămânând, ca pe viitor, să fie din nou aprofundată și completată cu alte aspecte și particularități. Se înțelege apoi că, în totalitatea lor, aceste teme nu formează un curs complet de istorie bisericească.
În elaborarea și prezentarea acestor pagini m-am folosit, în primul rând, de manualul de Istorie a Bisericii condus de H. Jedin (ediția itali¬ană) , de cel coordonat de A. Fliche-V. Martin , de alte manuale (J. Da¬niélou – H. Marrou ; K. Bihlmeyer – H. Tuechle ), ca și de alte lucrări și culegeri de documente ce prezintă diferite evenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii.

Printr-un efort extraordinar, Biserica a reuşit în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea să îşi mobilizeze forţele şi să pună în practică reformele stabilite în cadrul Conciliului al II-lea din Vatican. Nu au lipsit dificultăţile, lucru ce poate fi constatat şi astăzi, în realizarea acestor directive, dar cel mai important fapt este acela că Biserica şi-a demonstrat sieşi şi lumii întregi dorinţa pentru o autentică reînnoire spirituală şi instituţională în toate sectoarele sale şi la toate nivelurile, schimbări care încearcă să ţină cont şi de actualul context social (în primul rând), cultural şi politic.
Istoria Bisericii post-conciliare a fost profund marcată de personalitatea celor doi papi care au realizat schimbări epocale, la nivel instituţional, de percepţie a imaginii Bisericii în lume, şi mai ales pe plan spiritual: Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au fost cu adevărat persoane profetice pentru timpurile respective prin măreţia personalităţii lor ce a influenţat într-un mod decisiv Biserica contemporană.
Biserica de astăzi este o Biserică deschisă dialogului cu Bisericile surori orientale, dar şi cu toate comunităţile ecleziale creştine ce-l recunosc pe Isus Cristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, promovând mişcarea ecumenică în toate aspectele ei prin forme concrete de colaborare şi împărtăşire reciprocă a experienţelor creştinilor de astăzi.
Un aspect deosebit îl reprezintă dialogul inter-religios, Biserica insistând prin documentele şi iniţiativele sale în direcţia dezvoltării unui schimb autentic de valori spirituale între toate religiile lumii, mai ales între cele trei religii „avraamitice”: religia ebraică, creştinismul şi islamul (fiind înfiinţate două comisii speciale care coordonează dialogul cu aceste religii).
După un entuziasm iniţial, s-a constatat însă că sunt tot mai multe piedici, fie la nivelul ecumenismului (de cele mai multe ori la nivel instituţional, dar şi din cauza intromisiunii elementului politic – vezi cazul Greciei, Rusiei), fie în realizarea unui autentic dialog inter-religios, deseori înţeles doar din perspectiva prozelitismului la propria religie, şi totală intoleranţă faţă de celelalte religii (cazul statelor arabe fundamentaliste – se pot construi moschei la Roma, Berlin şi Paris, dar în nici un caz biserici în Arabia Saudită) care riscă să pună în dificultate, sau chiar să anuleze, eforturile depuse până acum în acest sens.