Cu siguranță, cei care au trăit zilele tragice ale celui de-al Doilea Război Mondial vor coborî în mormânt cu memoria unei drame care, în pofida deceniilor care s-au scurs de atunci, încă le mai bântuie gândurile și nu-i lasă să doarmă liniștiți. Doar moartea îi va face să uite trecerea frontului prin satele lor, ca și ororile și necazurile cauzate de război în general.
Sunt încă în viață mulți martori ai războiului, iar pe unii dintre ei am avut privilegiul de a-i asculta, povestindu-și cea mai dură perioadă din viața lor, din fericire scurtă, deși la puțin timp au trebuit să înfrunte o altă nenorocire, cea a foametei din anii 1946-1947. După care, ca un blestem al comunismului, s-au abătut peste ei cotele, întovărășirea și mai ales colectivizarea. Iar după colectivizare, rămași fără pământ, fără animale, simpli arendași pe pământul odinioară al lor, acum al CAP-urilor, acești oameni demni, puternici în simplitatea și credința lor, au îndurat lungi decenii de viață comunistă. Iar după 1989 au crezut că, în sfârșit, a dat fericirea peste ei. Dar iată că acum copiii și nepoții generațiilor războiului și colectivizării comuniste iau calea bejeniei, peste hotare, în căutarea unei vieți mai bune. Drama celor care în timpul războiului sau al primei lor tinereți i-a marcat pentru totdeauna se unește în prezent cu altă dramă, cu drama milioanelor de români care-și părăsesc țara udată cu sângele bunicilor și străbunicilor lor și pleacă, care încotro, visând o viață mai bună pe la alte uși, pe la alți stăpâni, căci aici în țara bunicilor și străbunicilor lor, zic ei, nu-i de trăit. Aș vrea ca viața acestora să reprezinte obiectul unor alte interviuri.
Adjudeni și Tămășeni arată astăzi ca două sate înfloritoare. Dar s-ar putea ca aparențele să înșele. Mulți din generația actuală nici nu știu că pe pământul satului Adjudeni au trecut soldați români, sovietici și germani. Iar trupurile sfârtecate ale acestor soldați zac în gropi comune, cum este cea de pe dealul din vecinătatea satului Șcheia, loc peste care comuniștii au venit cu plugurile lor, pentru a mări producția agricolă la hectar. Mai sunt totuși câteva cruci pe vârful acelei coline care să ne atragă atenția că acolo zac multe victime ale războiului. Mulți nu-și dau seama că un popor care nu-și cunoaște istoria, riscă nu numai să o repete, dar nici nu are viitor.
În paginile care urmează mi-am propus să prezint mărturia orală vie, directă a unor localnici care în anii războiului erau copii sau își trăiau prima tinerețe. Fiecare dintre cei intervievați (lista lor poate fi completată și am intenția să fac aceasta) a păstrat anumite aspecte ale războiului. Fără să-și dea seama, fiecare a selectat ceea ce l-a impresionat mai mult atunci, ceea ce a putut înțelege din toată acea dramă fără sens, fără rațiunea de a fi. Oamenii aceștia nu au dorit războiul, așa cum nu au dorit nici foametea, nici colectivizarea, nici comunismul, așa cum nu doresc nici minciuna și corupția actuală. Ei au fost victimele unor timpuri de urgie ce s-au abătut peste dânșii, fără să-i întrebe, fără să le ceară acceptul. Cu trecerea timpului, a deceniilor, unele aspecte ale dramei războiului s-au estompat în memoria lor sau au prins alte culori, alte nuanțe. Alte aspecte au intrat în subconștient sau au fost șterse cu totul din memorie. Altele, unele traumatice, i-au marcat profund și când aud cuvântul război, automat le revin în fața ochilor soldați și arme, sau zgomotul asurzitor al avioanelor, sau proiectilele luminoase din timpul nopții care zburau pe deasupra satului, iar unele dintre ele au căzut și în sat, arzând zeci de case. Sau le revine în inimă frica de ruși, ruși care pentru unii nu erau oameni ca toți oamenii, ci niște ființe înfricoșătoare, iar cazacii călare erau asociați în mintea lor cu tătarii de odinioară și cu jafurile lor.
Iar după război, ca drama să fie completă, a venit foametea. În memoria supraviețuitorilor, foametea mărește durerea suferită cu doi ani înainte de acești oameni. Și chiar dacă recolta din anul 1944 a fost destul de bună, marcați de spectrul foametei, oamenii spun că și în 1944 s-a suferit de foame, ceea ce nu este adevărat. Sau dacă, mai târziu, preoții Anton Tălmăcel și mai ales Dumitru Adămuț au avut multe de suferit din partea comuniștilor, supraviețuitori ai războiului spun că și preotul paroh Bernardin Romila a fost bătut de ruși în trecerea lor prin Adjudeni, ceea ce majoritatea intervievaților neagă. Sau dacă în război au căzut secerați de gloanțe milioane de soldați, unii intervievați au afirmat că și pe drumurile satului Adjudeni au fost secerate de gloanțe mulțimi nenumărate de soldați, ceea ce iar nu este adevărat. Sau că în apele Siretului, din vecinătatea satului, au zăcut apoi nenumărate cadavre de soldați, fapt care nu este atestat. Și dacă războiul a fost un timp al tuturor ororilor, al dezumanizării multora, în memoria unor intervievați s-a adăugat și violarea multor fete și femei din sat de către soldații sovietici, fapt care, iarăși, nu poate fi susținut cu probe plauzibile; chiar dacă mulți martori afirmă că soldații sovietici căutau fete sau femei, dar acestea se ascundeau pe unde puteau. Iar acești soldați, în brutalitatea lor, se mulțumeau să bea până cădeau, pentru ca apoi să-și continue mărșăluirea, cum spuneau ei, spre Berlin.
În memoria oamenilor, adevărul dur, tragic al războiului se împletește cu imaginația și fantezia, cu fricile și coșmarurile acumulate. Pentru o reconstituire a adevărului adevărat al acelor timpuri este nevoie de o lectură critică a mărturiilor, de o analiză comparată a tot ceea ce acești oameni au păstrat în mintea și inima lor și de o încadrare în contextul general al timpului, folosind toate mijloacele și metodele specifice unei investigații istorice științifice.
Respectând regulile gramaticale, am corectat erorile din exprimarea celor intervievați. Am păstrat, însă, arhaisme sau regionalisme proprii acestor persoane și locurilor unde trăiesc. Căci tocmai felul lor de a vorbi dă farmec și frumusețe unor oameni frumoși nu doar la suflet, dar frumoși și prin limba pe care o vorbesc. Este o încântare să-i asculți cu cât farmec și căldură își povestesc bucuriile și necazurile vieții lor, viață de la care tinerele generații au multe de învățat.
Vii mulțumiri tuturor persoanelor intervievate, ca și doamnelor Maria Andrici și Angela Dumea, care mi-au înlesnit contactul cu toate persoanele cu care am discutat.

Înainte de abordarea temei noastre, pentru a avea o idee mai completă despre această provincie, prezentăm în mod sintetic câteva caracteristici pentru provincia Scythia Minor, insistând mai ales asupra aspectelor sociale, politice şi religioase.
Scythia Minor a reprezentat o provincie ce cuprindea teritoriul sud-estic al actualei Românii, care poartă numele de Dobrogea . Pentru greci şi, ulterior, pentru romani, Scythia Minor constituia teritoriul delimitat de Marea Neagră şi de fluviul Dunărea. În partea de nord-est, era delimitat de acelaşi fluviu Dunărea, care o despărţea de o altă provincie situată de cealaltă parte a Scythiei, respectiv Scythia Maior. În sud, se extindea până la Odessos, pe teritoriul actualei Bulgarie. Obiectul studiului nostru va fi însă constituit doar de o privire de ansamblu asupra actualei provincii Dobrogea.
Încă din secolul al VI-lea î.Cr., provincia a intrat în sfera de influenţă grecească; de aceea o vom şi întâlni ulterior în scrierile unor istorici de limbă greacă . Mai târziu, vor lua amploare relaţiile cu romanii, iar caracterul acestor relaţii va fi determinat inclusiv de diferitele războaie de expansiune, care caracterizează istoria romană a primelor secole d.Cr. Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, ne dă numeroase informaţii despre Scythia Minor şi despre Tomis. El le-a carcaterizat ca fiind o regiune rece şi neospitalieră pentru el, unde barbarii sunt în război continuu . În anul 46 d.Cr., Scythia Minor este încadrată în provincia romană Moesia care, după 40 de ani, va fi împărţită în două: Moesia Superior şi Moesia Inferior. Din aceasta din urmă făcea parte şi Scythia Minor. În războaiele din anii 101 şi 106, împăratul Traian transformă Dacia într-o provincie romană şi, după mai mulţi ani, construieşte în Scythia Minor un trophaeum pentru a comemora victoria. În apropiere, va fi construită şi o cetate, care va fi mereu în atenţia împăraţilor, datorită importanţei ei strategice şi militare .
Organizarea administrativă a provinciei Scythia Minor este determinată de reformele lui Diocleţian din anul 293, când imperiul a fost structurat în 101 provincii, împărţite la rândul lor în 12 dieceze. Scythia Minor este integrată în dieceza Tracia, alături de provinciile Moesia Secunda, Haemimontum, Rhodopo şi Europa, toate aflându-se în peninsula balcanică . Graniţele ei erau următoarele: braţul inferior al Dunării, Marea Neagră şi o linie convenţională în sud, care începea aproape de Gerania şi ajungea până în apropiere de Altinum şi Sucidava. Capitala rămâne Tomis. După Teodosiu I (379-395) care separă definitiv imperiul în cel occidental şi în cel oriental, Scythia Minor urmează mai mult viaţa după modelul părţii orientale a imperiului. Unele modificări în organizarea provinciei vor fi efectuate abia sub Iustinian I (527-565), în cadrul cărora însă nu vor fi modificate hotarele. Reformele lui vizează în mod deosebit întărirea cetăţilor împotriva invaziei barbarilor .
Legăturile acestor teritorii cu imperiul se vor întări din Panonia până la gurile Dunării, acestea fiind aproape pierdute şi ameninţate mereu de pericolul de a cade foarte uşor în mâinile barbarilor. Organizării campaniilor militare li se adaugă o vastă reorganizare ecleziastică. Descoperirile arheologice demonstrează că, tocmai în această perioadă, a existat în toată Scythia Minor o renaştere a întregii vieţi creştine. Este însă cert faptul că, spre începutul secolului al VII-lea, avarii, slavii şi, mai târziu, bulgarii şi pecinegii, îşi construiesc oraşe proprii, făcând să dispară chiar şi numele multor oraşe greco-romane existente înainte de anul 600 .
Istoria politică a provinciei poartă amprenta campaniilor militare imperiale împotriva invadatorilor. În anii 331-332, împăratul Constantin cel Mare repurtează o victorie importantă împotriva goţilor şi a sarmaţilor, care sunt colonizaţi în Tracia, Scythia, Macedonia şi Italia . Pericolul cel mai mare venea însă din partea goţilor şi a vizigoţilor. În anii 367-369, împăratul Valens obţine o victorie împotriva lor . Teodosiu cel Mare (379-395) reuşeşte să încheie, în anul 382, o pace cu Atanaric, regele vizigoţilor, prin care aceştia sunt admişi ca federali la sud de Dunăre. Pentru Scythia Minor, prezenţa lor va constitui motivul unor conflicte permanente. Sub comandantul lor, Attila (445-453), sunt devastate numeroase provincii din imperiu, inclusiv Scythia Minor.
În timpul lui Iustinian, hunii, slavii şi bulgarii atacă în mod repetat Tracia şi Scythia Minor. Acestor popoare li se vor adăuga apoi kutrigurii şi avarii. Între anii 558 şi 562, au loc diferite incursiuni ale acestor migratori din urmă în regiunile din Scythia Minor. În anul 580 sunt distruse de către slavi oraşele Durostorum, Zaldapa, Marcianopolis, Trophaeum Traiani etc. Noii cuceritori se stabilesc în peninsula balcanică şi vor fi acceptaţi de imperiu ca federali.

Începând cu anul universitar 2002-2003 în învăţământul universitar din România a început să funcţioneze o nouă facultate în cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, care avea trei duble specializări: Teologie Romano-Catolică Didactică – Asistenţă Socială; Teologie Romano-Catolică Didactică – Limba şi Literatura Română; Teologie Romano-Catolică Didactică – Limba şi Literatura Engleză. Din anul 2007, aceste specializări duble, din ordinul ministerului, au intrat în lichidare, facultatea ramânând cu două specializări, Teologie Romano-Catolică Didactică şi Teologie Romano-Catolică asistenţă socială.

   Dintre persoanele ce s-au implicat mai mult în lunga şi dificila muncă de pregătire a tratativelor pentru înfiinţarea ei, trebuie menţionat Preasfinţitul Petru Gherghel, preotul Benone Lucaci, rectorii seminarului pr. conf. Alois Bulai şi pr. prof. univ. dr. Viliu Dancă, doamna profesoară Mariana Purţuc, iar din partea universităţii, domnul rector, prof. univ. dr. Dumitru Oprea şi alte persoane din conducerea universităţii. În perioada martie 2002–februarie 2003, funcţia de decan a fost exercitată de pr. lect. univ. dr. Benone Lucaci, care a contribuit în cea mai mare măsură la alcătuirea documentaţiei pentru înfiinţarea facultăţii. Din luna februarie a anului 2003, timp de un an, mersul înainte pe dificilul şi fragilul drum al nou-născutei instituţii a fost ghidat de părintele lect. univ. dr. Lucian Farcaş, iar din luna februarie a anului 2004, decan al facultăţii a fost ales, confirmat de Senatul Universităţii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pr. prof. univ. dr. Emil Dumea. Sunt multe alte nume ce ar trebui menţionate aici, dar ne-am limitat doar la menţionarea celor mai importante.

   La cererea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi şi a Institutului Teologic Romano-Catolic, facultatea a alcătuit toate formalităţile legale şi a dobândit o a treia specializare, Teologie Romano-Catolică Pastorală, începând cu anul universitar 2009-2010.

   Din luna mai anului 2009, facultatea a înfiinţat şi un Departament de cercetare ştiinţifică, aprobat de Senatul Universităţii, şi care funcţionează deja cu un director şi doi angajaţi laici, departament care promite mult în domeniului colaborării în domeniile teologie – ştiinţe socio-umanistice.

”Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119, 105). În paginile care urmează mi-am propus să prezint reflecții pe marginea textelor evanghelice din timpul Postului Mare al acestui an, 2019. Sunt considerații care pleacă de la ambientul biblic cu referiri și aplicații la lumea concretă în care trăim.
Intenția mea a fost aceea de a-mi hrăni zilnic sufletul cu ceva din bogăția pe care o conțin fragmentele evanghelice prezentate. În cea mai mare parte, reflecțiile se încadrează în contextul general exegetic și spiritual prezent în Biserica Catolică. Pornind de la evanghelie, am încercat să prezint considerații de natură spirituală și de trăire creștină pentru viața obișnuită de fiecare zi.
Aceste pagini au și un caracter personal, dar dacă vor fi considerate utile altor persoane, m-aș bucura nespus de mult. Din acest motiv, le-am publicat inițial pe pagina mea de Facebook. Viața și trăirile mele sunt ale mele, dar întrucât Domnul îmi cere să-i predic cuvântul, în aceste pagini am încercat să îndeplinesc această poruncă a lui Dumnezeu.
Cu siguranță, aceste pagini nu sunt perfecte și redau doar frânturi din bogăția inepuizabilă a evangheliilor. Ca atare, apelez la îngăduința cititorului pentru ceea ce în aceste reflecții ar fi putut fi mai bun și nu este.

Cartea în discutie este o cercetare remarcabila, întocmita dupa normele severe ale lucrarilor stiintifice. Cea mai mare parte a tezei cuprinse în carte este „construita”, cum spune autorul, pe documente „mai ales din acelea din arhiva Congregatiei De Propaganda Fide”. În acest fel, autorul si-a asigurat personalizarea muncii întreprinse.
   Domeniul acesta este unul de mare importanta, astazi, credem, mai mult ca oricând. El ne trimite la doua concepte fundamentale ale evolutiei contem­porane: toleranta si intoleranta. Si cum lumea de astazi nu poate fi conceputa fara toleranta – care asigura pacifismul –, autorul a cautat-o în trecut. A cautat-o într-un secol de mari transformari, un secol al „revolutiilor” în toate domeniile, un timp care anunta „veacul nationalitatilor”.
    Constatarea preotului Emil Dumea este una de interes general, care vizeaza profilul românului, al celui din Moldova istorica mai cu seama. Între populatia ortodoxa si cea catolica (aprox. 13.000 de suflete în secolul XVIII) din Moldova au fost „relatii bune”, chiar daca, „fiind minoritate etnica si religioasa, catolicii pastrau un puternic sens de solidaritate si unitate interna, care, din punct de vedere religios, excludea orto­docsii…”. Oamenii, indiferent de confesiune, împartaseau, ca si astazi, aceeasi viata cu aceleasi probleme si dificultati…”. Tinerii au legat prietenii si au construit familii mixte. Populatia de rit catolic din Moldova a împrumutat valori de la ortodocsi, „a adoptat multe obiceiuri religioase si laice autohtone…”. Nu este vorba, constatam noi, despre o prezentare idilica din partea autorului, ci despre reliefarea a ceea ce a constituit nota dominanta a vietii cotidiene din Moldova veacului al XVIII-lea. Aceasta nu exclude unele note si manifestari de intoleranta. Cele doua comunitati, ortodoxa si catolica, se considerau reciproc schismatice, ceea ce în mentalul medieval si premodern era o normalitate. Autorul tezei aici prezentate nu a ocolit nici problema foarte mult discutata a ceangailor din Moldova, o problema în care s-a consumat multa patima, o tema poli­tizata, ceea ce a fost nociv pentru spiritul public. Emil Dumea, fara a-si propune o rezolvare, face un popas echilibrat, sine ira et studio. Nu originea etnica a acestui grup demografic l-a preocupat prioritar, ci starea de fapt, conditia reala a acestora.

Acest studiu intentioneaza sa redea, sub o accentuata forma de crestomatie, scrierile religioase moldovene scrise, compilate sau traduse de misionari si de clerul indigen.
Dorinta de a scrie aceasta lucrare mi-a venit cu ani în urma, constient fiind ca discutiile si actiunile interesate ce au avut loc la est si la vest de Carpatii orientali îmi cereau si mie o clarificare a originii si limbii catolicilor moldoveni.
Scopul lucrarii este de a face înca putina lumina în problema mai sus amintita. Desi aceste pagini nu dezbat nici originea, nici limba catolicilor de aici, consideram totusi ca redarea atâtor texte si publicatii religioase românesti, ce se întind pe parcursul a mai multor secole, e destul de semnificativa. Al doilea scop al studiului este de a pune la dispozitia oricui voieste sa aprofundeze, pe baza textelor, viata religioasa locala, precum si evolutia limbii române.
Studiul are doua parti. Prima se refera la scrierile catolice românesti cuprinse între anii 1593-1913. Prima data reprezinta anul sigur al primului text religios catolic local cunoscut. Înainte de aceasta data, nu cunosc scrieri catolice în limba româna, cu alfabet latin. Pâna în 1913, nu a existat în Moldova nici o publicatie catolica; de aceea, prima parte a lucrarii se opreste aici, acest an fiind anul de aparitie al primelor publicatii.
Partea a doua se ocupa de presa catolica româneasca, începând cu anul 1913 si pâna în 1944; întoarcerea frontului spre vest, ca urmare a ofensivei Armatei Rosii comuniste a însemnat încetarea oricarei publicatii, doar unele almanahuri continuând sa mai apara pâna în 1948. Aceste reviste sunt scoase de preoti indigeni. Iata-le: Lumina crestinului (Iasi, 1913-1916; 1919-1944), Viata (Sabaoani, 1913-1916; 1918-1944), Aurora franciscana (Husi, 1918-1920; 1921-1927; 1938-1944), Sentinela catolica (Iasi, 1921-1934), Curierul parohiei catolice din Galati (Galati, 1925-1930).
Multumesc tuturor pentru orice ajutor acordat si cer scuze si completari pentru a îndeparta lipsurile prezente în aceasta lucrare care se adreseaza, în primul rând, preotilor, seminaristilor si acelora care cunosc viata Bisericii locale si au cunostinte suficiente despre religie, în general, si despre viata catolica din Moldova, în special.

Biserica este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin coborârea Duhului Sfânt peste apostoli. Biserica este divină pentru că a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului. Din acest motiv are în mod obligatoriu o componentă comunitară și socială.

   Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale sau sociale; ci de a-i da puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, prin intermediul a mai multor acțiuni, precum cea de a sfinți, cea de învăța și de a veni în ajutorul societății.

   În studiul apărut recent la Editura Sapienta, Biserica și statul în Europa. Perspective istorice și creștine, pr. dr. Emil Dumea, profesor de Istoria Bisericii și decan al Facultății de Teologie Romano-Catolice din Iași, își propune să traseze câteva linii directoare privind raportul dintre Biserică și stat. Nu se poate vorbi despre o cultură şi o civilizaţie europeană fără să se ţină cont de rolul jucat de creştinism în formarea şi dezvoltarea acestei civilizații. Biserica, pe tot parcursul istoriei la care a fost martoră, a reuşit să fie atât pentru Occident, cât şi pentru Orient o instituţie importantă, dătătoare de ton în toate sferele vieţii sociale.

   Astfel, primul capitol al acestei cărți conține repere istorice ale raportului dintre stat și Biserică, cel de al doilea prezintă același raport din perspectiva Conciliului ecumenic a II-lea din Vatican unde în Constituția pastorală Gaudium et Spes la nr. 40 este sintetizată poziția Bisericii cu privire la relația dintre Biserică și lume: „Tot ce am spus despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea oamenilor, despre sensul adânc al activităţii umane constituie fundamentul relaţiei dintre Biserică şi lume precum şi baza dialogului lor”. În cea de-a treia parte găsim câteva principii juridice referitoare acest raport, specificându-se că în domeniul doctrinar și moral Biserica nu este subordonată statului, așa cum statul, în domeniul politic și social, nu este subordonat Bisericii. Sistemele confesionale, de separare și de coordonare fac obiectul de studiu al celui de-al patrulea capitol, urmat de referințe la personalitatea juridică a internațională a Sfântului Scaun, Pactele Laterane, Scaunul Vatican, Diplomația vaticană și dreptul și religia în Europa postcomunistă.

  Unele aspecte ale acestui subiect rămân totuși deschise analizelor ulterioare şi pot găsi un răspuns în studiul aprofundat şi lipsit de prejudecăţi asupra rolului pe care îl are libertatea religioasă şi de conştiinţă în construirea democraţiei din societăţile ţărilor respective şi a unităţii continentului european.

  Această carte poate fi privită drept „o carte de vizită” a Bisericii în fața statului. De aceea recomandăm acest studiu al părintelui Emil Dumea tuturor celor care doresc să se convingă că creştinismul poate avea cu siguranţă un rol extrem de important în contextul Uniunii Europene, acolo unde fenomenul secularizării şi al ateismului se prezintă în mod diferit faţă de Europa Centrală şi de Est, deoarece este purtătorul valorilor profund umane, universal recunoscute şi împărtăşite.

„Dumnezeu este mort, Marx este mort și nici eu nu mă simt prea bine.” Această frază a unui profesor de filosofie, din toamna lui 1977, este reprezentativă pentru „noile filosofii” (așa cum se chemau pe atunci) care denunțau „barbaria cu chip uman” a totalitarismului comunist. Bomba literară a lui Alexandru Soljenitin, Arhipelagul Gulag , apăruse cu câțiva ani înainte. Zidul Berlinului nu fusese încă dărâmat, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu mai credea în „viitorul luminos” anunțat de propaganda partidului. Era timpul pentru unele revizii dureroase în interiorul stângii intelectuale franceze și europene . Ce se alegea însă de Biserică și mediile catolice? Cu siguranță, catolicii vedeau o incompatibilitate între mesajul creștin și un sistem atât de inuman precum sistemul concentraționar sovietic. Pe lângă Soljenitin, printre marii clasici ai dizidenței se numără și Andrei Amalrik , Alexander Zinoviev .

Lucrarea a fost delimitată în mod deliberat la Europa. Franța și Italia ocupă un loc principal datorită importanței partidelor comuniste din aceste țări cu o puternică tradiție catolică. Statele din Est nu au fost uitate, dar din cauza barierelor lingvistice nu a fost posibilă accederea la istoriografia recentă al căror obiect făceau .