Pelerin pe drumurile Italiei

O privire atentă a hărții Europei ne indică cu ușurință faptul că acolo unde era un loc de pelerinaj, ca și pe drumul spre el, locul acela a declanșat construirea de biserici, mănăstiri, hanuri, aziluri, spitale, aducerea de relicve; la toate acestea, pentru a confirma importanța locului respectiv, se adăugau minunile și tot felul de istorisiri de fapte deosebite, amplificate de imaginarul medieval destul de prolific. Din devoțiune sau motive de pocăință, oamenii plecau în pelerinaj, formând un fel de comunitate în mișcare pe o rețea vastă de drumuri din ce în ce mai bătătorite de picioarele lor. Din intâlnirea pelerinilor se nășteau istorii, povestiri, se împărtășeau impresii, se realiza un fel de schimb sau dialog intercultural între francezi, germani, spanioli, italieni, englezi, slavi, formându-se o anumită cultură cu specificul ei, de care ne bucurăm și noi astăzi.

            In cartea Liber Sancti Jacobi (Codex Calixtinus) din secolul al XII-lea este descris totul despre pelerini. Pregătirile preliminare sunt foarte interesante și sugestive și au o valoare profundă exprimată prin simbolismul ei; lectura acestei cărți te impresionează, emoționează chiar. De exemplu, ranița sau rucsacul, era mic, din piele, deschis mereu, ca simbol al sărăciei, al încrederii în Providență și în oamenii pe care îi întâlnești, de la care cerșești și care îți pot pune ceva în el, ca să te susțină în pelerinajul tău. Rucsacul deschis mai înseamnă și că tot ce ai în el, împarți cu generozitate cu toți ceilalți pelerini și nu ții nimic închis, doar pentru tine. La fel, vasul pentru apă, bastonul și celelalte obiecte pe care un pelerin le are, toate au utilitatea dar și simbolismul lor profund, vast.

            Inainte de a porni, pelerinul se spovedea, se împăca, dacă era cazul, cu toți, își făcea testamentul și apoi pleca în pelerinaj. Toate legăturile cu locurile unde trăia erau întrerupte complet. El pleca pentru o altă viață și accepta și riscul de a nu se mai întoarce vreodată. Simbolismul acestei radicale rupturi era acela al începerii unei vieți noi în spirit și în trup, o viață care tinde spre purificare, spre acceptarea necondiționată a lui Dumnezeu pe un drum cu multe necunoscute. Am impresia că acest mod de a proceda reprezintă o sfidare de fond a modului cum astăzi, dominați de progresul tehnicii și al științelor în general, oamenii încearcă să-și asigure totul, nelăsând nici un spațiu lui Dumnezeu; în fond, scoțându-L complet din ecuația vieții. Acest fapt îmi este confirmat de constatările proprii pe drumurile de pelerinaj, unde pot spune că aproximativ două treimi din pelerini nu sunt pe aceste drumuri pentru motive religioase, spirituale, legate de sufletul lor și de mântuirea lui.

            Pornind la drum, pelerinul nu avea voie să stea mai mult de o noapte într-un loc, exceptând cazul când se îmbolnăvea; trebuia ca a doua zi să plece mai departe. Erau mulți care se îmbolnăveau pe drum sau chiar decedau din cauza bolilor, a frigului, sau atacați de tâlhari sau animale sălbatice. Cei care profitau de ei și le cereau sume mari pentru cazare sau pentru oricare alt motiv, riscau pedepse severe.

            Pelerinajul însemna așadar un drum fizic și spiritual în același timp spre locuri noi, oameni necunoscuți până atunci, spre o destinație precisă, la mormântul unui apostol, sau al Domnului Cristos, în cazul Ierusalimului. Era un drum în care experiențele trupești erau strâns unite cu cele interioare, sufletești. Scopul principal era unul spiritual, supranatural, acela al unei mai profunde convertiri și comuniuni cu Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului; pelerinajul, așadar, avea o finalitate soteriologică.

            Doar din aceste scurte, sumare informații și reflecții asupra pelerinajului, pelerinul de astăzi poate găsi, descoperi idei, motivații și puncte de plecare pentru el și pentru drumul pe care intenționează să-l parcurgă. Pelerinul de astăzi, ca o continuare a pelerinului de ieri, nu este, de fapt, decât o exprimare, o încarnare chiar a lui homo viator. Oricât ne-am lega de pământ și de bunurile lui, inima noastră nu va fi niciodată liniștită, fericită, până nu se va odihni în Dumnezeu, autorul și dătătorul fericirii adevărate. Pelerinajul reprezintă așadar, în esență, una din formele de căutare a fericirii.

            In multitudinea drumurilor de pelerinaj din Europa, era unul, ca un fel de axă de raportare la ea a tuturor celorlalte, cel care unea Santiago de Compostela cu Roma și apoi cu Ierusalimul, aici ajungându-se via mare, din porturile de îmbarcare din sudul Italiei. Spre Roma se îndreptau două căi principale, una care venea din nordul continentului, peste Alpi, în apropiere de Aosta (pe care a mers și episcopul Sigeric), folosită de englezi, germani, și în general, de populații nord-europene, și un altul care venea dinspre vest, folosit de spanioli și francezi și de cei care începuseră pelerinajul la Santiago de Compostela.

            Drumul meu din acest an reprezintă o continuare a celui parcurs de la Genova până la Santiago de Compostela, dar acum în sens invers, adică de la Genova, pe coasta mării până la Sarzana, unde voi întâlni Via Francigena, pentru a merge apoi pe acesta până la Roma. Astfel, sper să îmi îndeplinesc o parte a dorinței mele de a uni în pelerinaj Santiago cu Roma și apoi cu Ierusalimul.

Precizez că rândurile care urmează nu reprezintă nicidecum un ghid al drumului de pelerinaj (pentru Francigena, ghiduri sunt multe și bine alcătuite), ele redând doar scurte impresii de călătorie, spuse la cald, adică sub impulsul momentului. In ele nu sunt experiențele mele interioare, căci sunt intime; fiecare avem propriile trăiri interioare, care ne aparțin doar nouă. Am scris aceste rânduri doar din dorința de a fixa în cuvinte frânturi dintr-un cadru mult mai larg, care ar putea fi utile și altora. De utilitatea și importanța drumului de pelerinaj, fiecare se va convinge doar prin propria experiență.