Japonia (impresii de călătorie)

Trebuie să crezi în vise, ca să ţi se împlinească.
Biserica spune că este interzisă şi păcătoasă credinţa în
vise, şi sunt de acord cu ea. Eu cred însă în visele cu ochii
deschişi pe care imaginaţia, fantezia, dorinţa de nou, de
schimbare le pot nutri, le pot pune aripi care să ne poarte
pe drumul vieţii. A păşi în această ţară a soarelui răsare a
fost unul din visele pe care le-am avut încă din copilărie,
când auzeam la biserică predicându-se despre renumiţii
martiri Paul Miki, şi însoţitorii săi, de la Nagasaki. Iar
acum, când încep să aştern aceste rânduri, mă aflu chiar la
Nagasaki, în casa părinţilor franciscani conventuali, însoţit
de părintele Tanizaki Shinichiro Luca, secretarul
provinciei franciscane din această ţară, datorită căruia, ca
şi părintelui Petru Iştoc, am ajuns aici. A propos de
numele părintelui, la japonezi, numele primit de noul
născut are totdeauna o semnificaţie; numele lui,
Shinichiro, înseamnă „cel dintâi dorit”.
Tocmai am poposit de la Tokyo, unde am aterizat
pe 21 decembrie, adică acum două zile. Până în acest
moment nu am putut să scriu, căci eram tare nedormit şi
neacomodat cu noul fus orar. Pe data de 20 decembrie am
plecat de la seminar, după ce mi-am salutat colegii la masa
de prînz şi le-am urat sărbători fericite. Drumul pînă la
Bucureşti, cu trenul, a fost uşor, deşi destul de lung, ca de
obicei, şi cu mirosurile neplăcute şi celelalte
inconveniente specifice trenurilor din ţara noastră, ca şi
unor călători certaţi cu apa şi săpunul şi care emană până
la distanţă duhori de nespălare, alcool şi tutun. De fiecare
dată cînd am o astfel de experienţă cruntă, mă întreb cu ce
le-am greşit? De ce mă pedepsesc? Greu de găsit un
răspuns. Probabil face parte din misterul prostiei şi
mizeriei umane în general. Recunosc că timp de 10 ani şi
eu am fumat, dar nu-mi aduc nicio justificare; am greşit,
gândind că acest obicei ar fi şi un anume mod de
autoafirmare. La Gara de Nord, m-a aşteptat părintele
paroh de la parohia Sfinţii Petru şi Paul din Băneasa,
Mihai Mărtinaş: acelaşi preot amabil şi atât de disponibil,
despre care auzisem deja de mai mult timp. Am dormit la
dânsul, iar a doua zi dimineaţa am celebrat Sf. Liturghie în
noua şi frumoasa biserică, având-o ca ministrant pe sora
de acolo, şi ea la fel de amabilă, serviabilă. Am apreciat
efortul preotului de aici şi al atâtor persoane care au
contribuit la construirea noii biserici şi a casei parohiale
de alături. M-am întrebat însă şi dacă nu cumva altarul
este prea înălţat comparativ cu restul bisericii, unde stau
credincioşii laici. Dacă nu cumva această elevare nu
marchează măcar mintal false distanţe între laici şi clericii
din altar, plasându-i pe aceştia din urmă pe o poziţie de
superioritate faţă de laici.