Istoria doctrinei sociale a Bisericii (1891-2009)

Acest volum intenționează să prezinte învățătura socială a Bisericii, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prezent, așa cum este ea prezentată de documentele pontifilor romani. Principala sursă de informare o reprezintă înseși textele enciclicelor. Sunt abordate temele cele mai importante ale învățăturii catolice în domeniul social, precum legea și dreptatea, Biserica și statul, societatea, persoana umană, familia, educația, munca și capitalul, proprietatea, fraternitatea și spiritul creștin.

După Revoluția Franceză a fost nevoie de o perioadă destul de lungă de timp, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru ca Biserica să reintre în „arena” lumii muncitorești, contribuind la o dezvoltare socială de care beneficiază astăzi o bună parte a omenirii. Pionierul acestei acțiuni este papa Leon al XIII-lea, cu enciclica Rerum novarum (1891), care pune bazele doctrinei sociale a Bisericii.

Dacă papa Leon al XIII-lea a fost mai mult un om al ideilor, papa Pius al X-lea, fiind un bun cunoscător al lumii contemporane și un foarte atent observator al mișcărilor sociale, a fost mai mult o persoană de acțiune. Deja din prima sa scrisoare enciclică, E supremi apostolatus, el a trasat liniile directoare ale unui angajament clar, principial, fondat pe învățătura evanghelică, de refacere a ordinii sociale, politice, culturale, religioase, sub și în Cristos.

Pontificatul papei Benedict al XV-lea este marcat de Primul Război Mondial și de revoluția bolșevică, de aceea intervențiile sale răspund unor cerințe ale momentului. Activitatea papei Pius al XI-lea în domeniul social aprofundează teme precum pacea (Ubi arcano – 1922), suveranitatea lui Dumnezeu asupra lumii (Quas primas – 1925), educația creștină a tineretului (Divini illius Magistri – 1929) și rolul familiei în planul social (Casti connubii – 1930). La împlinirea a 40 de ani de la prima enciclică socială, la data de 15 mai 1931, Pius al XI-lea promulgă o altă enciclică socială, Quadragesimo anno, într-o perioadă de gravă criză economică.

Pe criteriul universal al legii naturale, de la începutul până la sfârșitul pontificatului său, papa Pius al XII-lea vrea să reconstruiască bazele culturale și spirituale ale unei societăți creștine a cărei cheie de boltă este Isus Cristos. În cazul acestui papă, autorul subliniază importanța radiomesajelor ca intervenții răsunătoare datorită amplorii, profunzimii și tonului profetic.

Pontificatul papei Ioan al XXIII-lea este caracterizat din punct de vedere social de două documente: enciclicele Mater et magistra (1961) și Pacem in terris (1963). Dacă prima enciclică are un caracter mai pragmatic, actualizând învățătura socială catolică din perspectivă teologică și antropologică, a doua insistă pe faptul că pacea pe pământ reprezintă aplicarea progresivă a principiilor sociale.

Europei, devastată din toate punctele de vedere, papa Paul al VI-le îi propune reîntoarcerea la propriile origini și reconstruirea civilizației moderne a spiritului, singurele capabile să-i redea forță și vitalitate (Popolorum progressio – 1967).

Centrul doctrinei sociale a papei Ioan Paul al II-lea este constituit de enciclica Centesimus annus (1991) promulgată la împlinirea a o sută de ani de la prima enciclică socială, abordând teme importante, mai ales după evenimentele anului 1989.

Ultima enciclică cu caracter social, pe care autorul o prezintă în acest volum, este Caritas in veritate, publicată de papa Benedict al XVI-lea în anul 2009. Adresată tuturor oamenilor de bunăvoință, enciclica afirmă faptul că doar caritatea în adevăr, al cărui martor este Isus Cristos, este principala forță pentru adevărata dezvoltare a omenirii întregi.

Cartea Istoria doctrinei sociale a Bisericii (1891-2009) este așadar un studiu util tuturor celor care doresc să cunoască mai îndeaproape doctrina socială a Bisericii și să-și formeze o viziune de ansamblu a ceea ce papii și Biserica au gândit, au exprimat și au dorit pentru binele social al credincioșilor și al umanității.