Istoria conciliilor ecumenice

Conciliile ecumenice nu-şi datorează numele lor faptului că ar fi reuşit, chiar şi doar aproximativ, să-i întrunească pe majoritatea episcopilor din toată lumea cunoscută; această condiţie nu s-a materializat nici măcar la Conciliul al II-lea din Vatican. La conciliile ecumenice nu au fost reprezentate toate provinciile ecleziastice. De asemenea, este necesar să precizăm că termenul de „ecumenic” folosit pentru concilii nu are aceeaşi conotaţie cu cel folosit pentru mişcarea ecumenică modernă. Trebuie să înţelegem că o parte substanţială a întregului episcopat era prezentă la aceste concilii şi că deciziile luate de acestea au fost primite de întreaga Biserică sau aprobate de către papi. Această ultimă caracteristică, în actuala interpretare a teologiei şi a dreptului canonic, este decisivă. Un teolog din secolul al XX-lea (Forget), defineşte conciliul ecumenic sau universal ca fiind „adunarea solemnă a episcopilor din întreaga lume, având la bază convocarea, autoritatea şi conducerea papei, cu scopul de a discuta împreună şi de a emite legi referitoare la problematicile generale ale Bisericii”. Istoria conciliilor ne arată calea pe care această instituţie a parcurs-o de la începuturi şi până la forma actuală.