Istoria Bisericii (Sec. XI-XXI)

Printr-un efort extraordinar, Biserica a reuşit în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea să îşi mobilizeze forţele şi să pună în practică reformele stabilite în cadrul Conciliului al II-lea din Vatican. Nu au lipsit dificultăţile, lucru ce poate fi constatat şi astăzi, în realizarea acestor directive, dar cel mai important fapt este acela că Biserica şi-a demonstrat sieşi şi lumii întregi dorinţa pentru o autentică reînnoire spirituală şi instituţională în toate sectoarele sale şi la toate nivelurile, schimbări care încearcă să ţină cont şi de actualul context social (în primul rând), cultural şi politic.
Istoria Bisericii post-conciliare a fost profund marcată de personalitatea celor doi papi care au realizat schimbări epocale, la nivel instituţional, de percepţie a imaginii Bisericii în lume, şi mai ales pe plan spiritual: Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au fost cu adevărat persoane profetice pentru timpurile respective prin măreţia personalităţii lor ce a influenţat într-un mod decisiv Biserica contemporană.
Biserica de astăzi este o Biserică deschisă dialogului cu Bisericile surori orientale, dar şi cu toate comunităţile ecleziale creştine ce-l recunosc pe Isus Cristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, promovând mişcarea ecumenică în toate aspectele ei prin forme concrete de colaborare şi împărtăşire reciprocă a experienţelor creştinilor de astăzi.
Un aspect deosebit îl reprezintă dialogul inter-religios, Biserica insistând prin documentele şi iniţiativele sale în direcţia dezvoltării unui schimb autentic de valori spirituale între toate religiile lumii, mai ales între cele trei religii „avraamitice”: religia ebraică, creştinismul şi islamul (fiind înfiinţate două comisii speciale care coordonează dialogul cu aceste religii).
După un entuziasm iniţial, s-a constatat însă că sunt tot mai multe piedici, fie la nivelul ecumenismului (de cele mai multe ori la nivel instituţional, dar şi din cauza intromisiunii elementului politic – vezi cazul Greciei, Rusiei), fie în realizarea unui autentic dialog inter-religios, deseori înţeles doar din perspectiva prozelitismului la propria religie, şi totală intoleranţă faţă de celelalte religii (cazul statelor arabe fundamentaliste – se pot construi moschei la Roma, Berlin şi Paris, dar în nici un caz biserici în Arabia Saudită) care riscă să pună în dificultate, sau chiar să anuleze, eforturile depuse până acum în acest sens.