Doctrina socială catolică în lumea contemporană

În acest început de nou mileniu și secol al istoriei, pentru Doctrina Socială a Bisericii Catolice (DS) a sosit deja timpul unui bilanț, ca încheiere a unei noi etape în istoria intervențiilor catolice în câmpul social al creștinismului catolic și chiar în afara lui. Ca doctrină socială catolică, aceasta își are începuturile la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu publicarea în anul 1891 a primei enciclice sociale Rerum novarum, iar ca un punct terminus provizoriu, putem menționa Compendiul de Doctrină socială a Bisericii, publicat în anul 2004. Alături de enciclicile sociale, de discursurile papilor și acte ale sinoadelor episcopale de pretutindeni, ca texte de referință ale magisterului suprem catolic, sunt nenumărate alte lucrări pe această temă, prezente mai mult în spațiul european, dar și pe noile continente, mai ales cel american.
Urmând diferiți autori și specialiști în domeniul social, prezentând în același timp și texte fundamentale ale doctrinei sociale catolice, în paginile care urmează intenționez să prezint unele din marile probleme sociale ale lumii contemporane la care Biserica Catolică, în misiunea ei de promovare a binelui integral al persoanei umane, este angajată să se implice pentru a contribui la construirea unei lumi mai bune și mai drepte. Misiunea Bisericii este esențial una religioasă, spirituală, fundamentată teologic, ceea ce însă nu înseamnă că în acțiunile ei concrete nu se implică în mersul concret al istoriei omului, în domeniile largi ale ideologiilor, ale politicii și economiei. Creștinul sau orice ființă umană, ca și spațiul vital în care aceasta trăiește, toate acestea sunt obiectul acțiunilor interesului și acțiunilor concrete ale Bisericii, adoratoare a lui Dumnezeu și slujitoare a omului.
Considerăm că astăzi omenirea, referindu-ne mai ales la Europa (cu influențele ei asupra întregii planete), a ajuns la un punct de răscruce al istoriei. După ce omul european s-a maturizat și în emanciparea lui s-a eliberat și de hainele prea strânse în care a considerat că-l ține încorsetat Biserica, după perioada nihilismului și a falimentului ideologiilor considerate puternice, astăzi ne aflăm într-o epocă a gândirii slabe și a sincretismului, iar la nivel personal se afirmă individualismul.
In acest context planetar care, favorizat de globalizare, devine din ce în ce mai evident și mai problematic în același timp, misiunea Bisericii este aceea de a găsi o nouă cheie de lectură a lumii, iar aceasta ar putea fi denumită umanismul global. Acesta este diferit de umanismul începutului Erei Moderne, dar și atunci ca și acum Biserica propune o fundamentare ontologică a lui, afirmând pe bazele credinței dar și ale rațiunii că împlinirea omului se realizează nu doar democratic, dar și în comuniunea acestuia cu Dumnezeu, creatorul său. Demnitatea omului înseamnă căutarea adevărului și a binelui său, iar în autonomia lui legitimă, de altfel, el trebuie să rămână unit cu Dumnezeu prin Isus Cristos, Răscumpărătorul lui.
Pornind de la această axă a gândirii catolice și nu numai catolice, acțiunea socială a Bisericii se intersectează cu acele curente ideologice și culturale care consideră religia doar ca pe o problemă privată a persoanei, a individului fără nicio relevanță publică, ceea ce conduce spre o etică a persoanei complet separată de etica publică. Această separare totală a fost și rămâne încă una din cauzele multor conflicte și contradicții nu numai la nivel intelectiv, în conștiința individului, dar și la nivel public, social. De aici s-au născut orientări antropologice contradictorii, fără o viziune unitară asupra persoanei, deoarece ele nu se alimentează și din rădăcinile metafizice ale realității, ci mai mult își trag seva dintr-un raționalism pozitivist. Contradicțiile gândirii și acțiunilor concrete ale persoanei iau forme publice evidente. În libertatea lui absolută, omul acționează după principii utilitaristice sau ale unor contracte care se pot schimba oricând, întrucât nu mai este acceptată nicio normă etică stabilă. Din acest motiv, individul nu poate lucra responsabil cu ceilalți într-un proiect comun, având ca scop realizarea unui bine comun, întrucât în gândirea și acțiunea lui primatul îl au doar deciziile lui și dreptul de a le schimba oricând crede de cuviință. Procedând astfel, omul favorizează scepticismul privitor la posibilitatea realizării binelui comun și a necesității credinței ca inspiratoare a deciziilor publice.
In enciclicele lui sociale Redemptor hominis, Veritatis splendor, Centesimus annus și Fides et Ratio, sfântul Ioan Paul al II-lea, pornind de la misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu în natura umană, scoate în evidență perfecționarea omului și ridicarea realiăților temporare într-o dimensiune care transcende materia. Antropologia teologică a acestui papă, ca și a antecesorilor și succesorilor lui, scoate în evidență capacitatea omului de a căuta și realiza binele prin legătura lui intrinsecă cu Dumnezeu. Aici se găsește cheia de boltă a întregului edificiu al culturii creștine contemporane. De aici se pleacă în noua evanghelizare a lumii, a construirii unei civilizații a iubirii și a unui nou umanism.
O bună parte a lumii dezvoltate trăiește astăzi în perioada post-modernă, iar în aceasta noul umanism recere o nouă structură a societății în care nu mai pot domina ideologiile totalitare, dar nici consumismul, individualismul sau pragmatismul absolut. Se recere o regândire a societății pornind de la axa Cristos-Biserica-lumea, în care creștinii și necreștinii să stea la o masă comună, contribuind împreună, fiecare cu specificul său o viață mai demnă de om, creatură a lui Dumnezeu și cetățean independent și liber al acestui pământ. In construirea unei astfel de societăți, oamenii trebuie să fie dispuși să caute și să asculte de adevărul referitor la Dumnezeu și la om. În noua orânduire a societății, identitatea și rolul laicității sunt garantate și tutelate, însă ea trebuie să fie deschisă spre acceptarea unei etici inspirată din transcendent.
Trăim din ce în ce mai mult într-o lume multiculturală, în care cultura creștină se confruntă și cu alte viziuni despre om și societate. A trecut timpul în care cultura creștină europeană plasma atitudini și comportamente, inspira legile și artiștii ca și comportamentul cotidian al oamenilor. Trăim într-o lume multiculturală și plurireligioasă, o lume secularizată și indiferentă față de orice formă religioasă, în care există zone mari civile sau culturale în care religia nu există și în care vocea evangheliei nu se aude, sau dacă se aude este înnăbușită de multe alte voci complet diferite sau chiar contrare mesajului lui Cristos.
In acest început de nou mileniu, Europa creștină este din ce în ce mai mult un vis care se destramă, iar identitatea ei culturală s-a schimbat și continuă să se schimbe profund, confruntându-se mereu mai mult cu cea musulmană. In acest cadru, noul umanism care se construiește conține în bună parte aspecte multiculturale și interreligioase. Umanismul creștin pe care Biserica vrea să-l edifice este o realitate în devenire, ale cărei componente nu sunt clare, întrucât ele vor fi rezultatul unui raport teoretic și practic bilateral Evanghelie-culturi. Timpul și spațiul sunt determinante în realizarea noului umanism, și poate că nici nu se va realiza un singur umanism, ci mai multe, în funcție de componentele lui determinate de culturi și religii diferite.
In multiplicitatea mereu crescândă a lumii contemporane, Biserica se înculturează și propune mesajul ei primit de la Cristos, modelându-se mereu pe realități mai mult schimbătoare și nesigure, decât sigure și stabile. Având o îndelungată experiență interdisciplinară și multiculturală, ea încearcă să angajeze orice persoană și instituție într-un dialog fratern bazat pe căutarea sinceră a adevărului, având ca scop formarea unui nou umanism teandric sau a mai multor umanisme bune pentru o societate globalizată și multiculturală.