Despre război, foamete și colectivizare

Cu siguranță, cei care au trăit zilele tragice ale celui de-al Doilea Război Mondial vor coborî în mormânt cu memoria unei drame care, în pofida deceniilor care s-au scurs de atunci, încă le mai bântuie gândurile și nu-i lasă să doarmă liniștiți. Doar moartea îi va face să uite trecerea frontului prin satele lor, ca și ororile și necazurile cauzate de război în general.
Sunt încă în viață mulți martori ai războiului, iar pe unii dintre ei am avut privilegiul de a-i asculta, povestindu-și cea mai dură perioadă din viața lor, din fericire scurtă, deși la puțin timp au trebuit să înfrunte o altă nenorocire, cea a foametei din anii 1946-1947. După care, ca un blestem al comunismului, s-au abătut peste ei cotele, întovărășirea și mai ales colectivizarea. Iar după colectivizare, rămași fără pământ, fără animale, simpli arendași pe pământul odinioară al lor, acum al CAP-urilor, acești oameni demni, puternici în simplitatea și credința lor, au îndurat lungi decenii de viață comunistă. Iar după 1989 au crezut că, în sfârșit, a dat fericirea peste ei. Dar iată că acum copiii și nepoții generațiilor războiului și colectivizării comuniste iau calea bejeniei, peste hotare, în căutarea unei vieți mai bune. Drama celor care în timpul războiului sau al primei lor tinereți i-a marcat pentru totdeauna se unește în prezent cu altă dramă, cu drama milioanelor de români care-și părăsesc țara udată cu sângele bunicilor și străbunicilor lor și pleacă, care încotro, visând o viață mai bună pe la alte uși, pe la alți stăpâni, căci aici în țara bunicilor și străbunicilor lor, zic ei, nu-i de trăit. Aș vrea ca viața acestora să reprezinte obiectul unor alte interviuri.
Adjudeni și Tămășeni arată astăzi ca două sate înfloritoare. Dar s-ar putea ca aparențele să înșele. Mulți din generația actuală nici nu știu că pe pământul satului Adjudeni au trecut soldați români, sovietici și germani. Iar trupurile sfârtecate ale acestor soldați zac în gropi comune, cum este cea de pe dealul din vecinătatea satului Șcheia, loc peste care comuniștii au venit cu plugurile lor, pentru a mări producția agricolă la hectar. Mai sunt totuși câteva cruci pe vârful acelei coline care să ne atragă atenția că acolo zac multe victime ale războiului. Mulți nu-și dau seama că un popor care nu-și cunoaște istoria, riscă nu numai să o repete, dar nici nu are viitor.
În paginile care urmează mi-am propus să prezint mărturia orală vie, directă a unor localnici care în anii războiului erau copii sau își trăiau prima tinerețe. Fiecare dintre cei intervievați (lista lor poate fi completată și am intenția să fac aceasta) a păstrat anumite aspecte ale războiului. Fără să-și dea seama, fiecare a selectat ceea ce l-a impresionat mai mult atunci, ceea ce a putut înțelege din toată acea dramă fără sens, fără rațiunea de a fi. Oamenii aceștia nu au dorit războiul, așa cum nu au dorit nici foametea, nici colectivizarea, nici comunismul, așa cum nu doresc nici minciuna și corupția actuală. Ei au fost victimele unor timpuri de urgie ce s-au abătut peste dânșii, fără să-i întrebe, fără să le ceară acceptul. Cu trecerea timpului, a deceniilor, unele aspecte ale dramei războiului s-au estompat în memoria lor sau au prins alte culori, alte nuanțe. Alte aspecte au intrat în subconștient sau au fost șterse cu totul din memorie. Altele, unele traumatice, i-au marcat profund și când aud cuvântul război, automat le revin în fața ochilor soldați și arme, sau zgomotul asurzitor al avioanelor, sau proiectilele luminoase din timpul nopții care zburau pe deasupra satului, iar unele dintre ele au căzut și în sat, arzând zeci de case. Sau le revine în inimă frica de ruși, ruși care pentru unii nu erau oameni ca toți oamenii, ci niște ființe înfricoșătoare, iar cazacii călare erau asociați în mintea lor cu tătarii de odinioară și cu jafurile lor.
Iar după război, ca drama să fie completă, a venit foametea. În memoria supraviețuitorilor, foametea mărește durerea suferită cu doi ani înainte de acești oameni. Și chiar dacă recolta din anul 1944 a fost destul de bună, marcați de spectrul foametei, oamenii spun că și în 1944 s-a suferit de foame, ceea ce nu este adevărat. Sau dacă, mai târziu, preoții Anton Tălmăcel și mai ales Dumitru Adămuț au avut multe de suferit din partea comuniștilor, supraviețuitori ai războiului spun că și preotul paroh Bernardin Romila a fost bătut de ruși în trecerea lor prin Adjudeni, ceea ce majoritatea intervievaților neagă. Sau dacă în război au căzut secerați de gloanțe milioane de soldați, unii intervievați au afirmat că și pe drumurile satului Adjudeni au fost secerate de gloanțe mulțimi nenumărate de soldați, ceea ce iar nu este adevărat. Sau că în apele Siretului, din vecinătatea satului, au zăcut apoi nenumărate cadavre de soldați, fapt care nu este atestat. Și dacă războiul a fost un timp al tuturor ororilor, al dezumanizării multora, în memoria unor intervievați s-a adăugat și violarea multor fete și femei din sat de către soldații sovietici, fapt care, iarăși, nu poate fi susținut cu probe plauzibile; chiar dacă mulți martori afirmă că soldații sovietici căutau fete sau femei, dar acestea se ascundeau pe unde puteau. Iar acești soldați, în brutalitatea lor, se mulțumeau să bea până cădeau, pentru ca apoi să-și continue mărșăluirea, cum spuneau ei, spre Berlin.
În memoria oamenilor, adevărul dur, tragic al războiului se împletește cu imaginația și fantezia, cu fricile și coșmarurile acumulate. Pentru o reconstituire a adevărului adevărat al acelor timpuri este nevoie de o lectură critică a mărturiilor, de o analiză comparată a tot ceea ce acești oameni au păstrat în mintea și inima lor și de o încadrare în contextul general al timpului, folosind toate mijloacele și metodele specifice unei investigații istorice științifice.
Respectând regulile gramaticale, am corectat erorile din exprimarea celor intervievați. Am păstrat, însă, arhaisme sau regionalisme proprii acestor persoane și locurilor unde trăiesc. Căci tocmai felul lor de a vorbi dă farmec și frumusețe unor oameni frumoși nu doar la suflet, dar frumoși și prin limba pe care o vorbesc. Este o încântare să-i asculți cu cât farmec și căldură își povestesc bucuriile și necazurile vieții lor, viață de la care tinerele generații au multe de învățat.
Vii mulțumiri tuturor persoanelor intervievate, ca și doamnelor Maria Andrici și Angela Dumea, care mi-au înlesnit contactul cu toate persoanele cu care am discutat.