Hi, I’m Jone Lee
a Developer. Professional Coder. Developer.

 Religia și cultura cuprinde oferă un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. Însă, în vreme ce religia este un drum care îl conduce pe om înaintea lui Dumnezeu, cultura are ca domeniu de predilecţie operele minţii şi ale spiritului, făcând din ele o finalitate a efortului intelectual. Biserica şi credinţa găsesc în cultură un material indispensabil lor, ca informaţie şi ca disciplină de dezvoltare intelectuală, tot așa cum doctrina Bisericii devine obiect de studiu pentru cultură.

  De aceea, trebuie să existe un dialog între religie şi cultură. Nu ne putem închipui o veritabilă cultură despărţită şi ignorată de religie, şi nici invers. În acest sens, cuvintele celebre ale sfântului papă Ioan Paul al II-lea din enciclica „Fides et ratio” sunt ilustrative şi de mare anvergură: „Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului” (nr. 1). Această relaţie necesară dintre cultură şi religie este scoasă în evidenţă şi de părintele Emil Dumea în cartea Cultură şi religie în dialog, pe care o prezentăm acum cititorilor noştri. Lucrarea, împărţită în zece capitole, prezintă marile şi fundamentalele conţinuturi, temele de interes comun, pentru un posibil dialog, dintre cultura zilelor noastre şi religie. În același timp, autorul nu ezită să afirme cu convingere că acest raport, în contexul actual, este din ce în ce mai amenințat, mai șubrezit, ajungându-se unerori la negarea cu desăvârşire a oricărui tip de raport dintre Dumnezeu şi lume.

   În lucrarea de faţă, autorul insistă totodată asupra necesității urgente de a revitaliza şi actualiza creştinismul, păstrându-i esenţa evanghelică, care să corespundă contextului contemporan. În această carte, părintele Emil Dumea oferă cititorilor numeroase informații de ordin istoric cu privire la acest subiect, având în vedere în special spațiul european, într-un mod generalizat, dedicând, de asemenea, multe pagini situației concrete din spațiul românesc. Într-unul din capitolele acestei lucrări (IX), ne este oferită şi o sinteză a gândirii Papei emerit Benedict al XVI-lea cu privire la conflictul dintre culturi.

   Lucrarea se adresează tuturor celor care doresc să afle care sunt punctele de legătură dintre cultură şi religie, dar şi elementele care fac ca acest dialog să fie periclitat, precum şi celor care doresc să aibă un punct de pornire pentru construirea dialogului intercultural şi interreligios, având în minte şi cuvintele Papei emerit Benedict al XVI-lea: „Bisericile trebuie să fie mai prezente şi mai convingătoare în a oferi un plus de inimă şi inteligenţă, de raţiune universală culturii sau culturilor contemporane”

(Istorie și spiritualitate)

Oricare ar fi diferențele etnice, politice, culturale prin care se deosebesc comunitățile creștine orientale de cele occidentale, toate acestea sunt unite de o credință comună. Punctul de plecare al dezbaterii care a opus Biserica latină Bisericilor din Orient, a fost Constantinopolul, Nouă Romă, ctitorit de împăratul Constantin, care a transferat Roma de pe Tibru pe malul european al Bosforului și a făcut din noul oraș capitala Imperiului universal.

            Între vechea și noua Romă, ambele fidele unei credințe comune, deosebirile au condus la ostilitate. De o parte și de cealaltă, intransigențele au fost exacerbate din cauza ignoranței și a fanatismului. Catastrofele care au urmat nu au fost doar de natură  religioasă. În ceea ce privește Biserica latină, au existat numeroase neînțelegeri. Un exemplu modest ar putea ilustra mai bine mentalitatea predominantă. Pentru mulți creștini catolici era și poate încă mai este actuală convingerea că va veni un timp când limba și credința Romei, vor fi atât pentru Orient, cât și pentru Occident, unicul mod de unitate și de regenerare a creștinătății. Limba latină nu a fost acceptată niciodată de creștinii din Orient. Răspunzând semnalelor venite din Orientul creștin și supunându-se deciziilor pontifilor romani, personalități luminate au efectuat de-a lungul timpului o revizuire a valorilor, a cărei rezultate s-au făcut deja simțite. Printre beneficiile noii situații, se numără și imposibilitatea ca dintre doi interlocutori unul să fie socotit în mod sistematic eretic de către celălalt.

            Comunitatea creștinilor din Orient își practică într-un mod diferit religia față de Occident, chiar și în prezent, iar printre teologii săi sunt și mulți laici bine pregătiți. Creștinului oriental îi place să achiziționeze obiecte bisericești, în special lumânări. El participă la serviciul religios numit Liturghie și nu așteaptă totdeauna sfârșitul ca să iasă din biserică. Practică puțin sacramentele, dar când o face, îndeosebi de Paști, postește cu strictețe. De altfel, ține să primească Euharistia sub formă de pâine fermentată, și când i se spune de o eventuală inter comuniune între catolici și ortodocși, răspunde că i-ar fi silă să primească pâinea nefermentată a latinilor, pâinea diavolului, cum i s-a zis când era copil. Evlavia de care dă dovadă este simplă, mai ignorantă decât cea a  latinilor, se complace bucuros în literaturi edificatoare, care promovează miracolele. Și îndeosebi, oricare ar fi situația și cultura sa, el este un devotat al icoanelor sfinte, care sunt pentru el mai mult decât niște imagini. În exces, acest fel de manifestări devin o superstiție. Dar sub o forma rezonabilă, devoțiunea față de icoane reprezintă unul dintre punctele particulare și incontestabile ale evlaviei. După ceremonialul Liturghiei, celebrantul venerează solemn icoanele din biserică. Cultul sfintelor imagini, încărcate de o putere aproape sacramentală și de o istorie eroică, este manifestarea cea mai originală a pietății ortodoxe. Acest capitol este esențial și nu ar trebui neglijat pentru cine vrea să înțeleagă Ortodoxismul.

            Cunoașterea vieții călugărilor este indispensabilă dacă vrem să pătrundem în psihologia religioasă a Orientului creștin. Această masă considerabilă, majoritar laică, dar dedicată prin vot contemplației, are în viața bisericii din Orient o pondere particulară. Se distinge între ei o elită cultivată, a cărei formație intelectuală a fost dobândită, de obicei, înainte de a intra în mănăstire.

            Din această elită fac parte egumeni, patriarhi, episcopi, teologi, importanți autori spirituali și egumeni. Există mai ales mulțimea batalioanelor fără grad. Credința lor este simplă și hrănită îndeosebi cu exemple și povestiri edificatoare. Dar această credință arzătoare, apropiată de cea a poporului din care au venit în mare număr se bucură de un prestigiu incontestabil. Ei au luptat cu distrugătorii de icoane disprețuind total insulta, persecuția și moartea și au ieșit victorioși. Printre aceștia se remarcă asceții mai vârstnici, înțelepți duhovnicește, dăruiți contemplației și experți în cunoașterea sufletelor. Un loc cu o mare încărcătură spirituală pentru aceștia este reprezentat de Muntele Sfânt din peninsula Athos.

            Odată descrisă ascensiunea religioasă a lumii dominată de noua Romă, trebuie amintite prăbușirile provocate de catastrofa care a pus capăt Imperiului Bizantin: cucerirea capitalei de către turci. Cunoscut la modul general, evenimentul marchează, după convenția istorică, sfârșitul Evului Mediu, dar nu sfârșitul unei lumi religioase, ci acela al strălucirii sale. Ortodoxia, în mare parte, intrase în captivitate. Islamul ținea sub dominația sa toată Peninsula Balcanică, Serbia, Bulgaria, Moldova și Tara Românească și rămășițele Bizanțului. Această stare de constrângere a ortodoxiei va dura până la primele răscoale ale populațiilor din Balcani la începutul secolului al XIX-lea.

            Săvârșită în 988 prin convertirea marelui prinț Vladimir din Kiev, intrarea Rusiei în creștinism a fost pregătită cu un secol înainte. Ciril și Metodiu, doi călugări frați născuți în regiunea Salonic unde se vorbea un dialect slav, au fost trimiși în misiune la moravi (Cehoslovacia) de patriarhul Foție. Pentru nevoile apostolatului lor, ei au pus la punct un alfabet care trebuia să facă din slavonă o limbă a Bisericii și a culturii. Sprijiniți la început de papa, succesul lor a fost ruinat de episcopatul latin din mărcile germane (episcopatul de la hotar). Au avut loc neînțelegeri din cauza limbilor vorbite și a influențelor existente, după care moravii au trecut la latinism. Lucrarea celor doi frați a început să se dezvolte într-un fel neașteptat: sârbii, bulgarii, rușii, toți vorbind sau înțelegând slavona, au trecut la creștinismul predicat într-o limbă îmbogățită, dar totdeauna în referință la orașul-mamă al Constantinopolului. Transmis de Bulgaria spre vest și de Bizanț spre sud, creștinismul, practicat mai întâi la Kiev, a câștigat întreaga Rusie. În această lucrare de transmitere a noii credințe, călugării au avut rolul cel mai eficace.

            Amenințată la Bizanț, crucea a fost menținută la înălțime în întreaga Rusie. De-a lungul unei dinastii inaugurată la mijlocul secolului al IX-lea și prelungită până la începutul secolului al XVII-lea, prinții și țarii ruso-varegi, veniți din Scandinavia, au reușit să unească pământurile rusești între niște granițe care au rămas aproape neschimbate. Convertiți la creștinism în forma sa bizantină, religia fiind consecința cuceririi, popoarele unite deveneau în același timp ortodoxe. Relațiile cu Bizanțul au fost statornice până în momentul când Moscova, după căderea celei de a doua Rome, se proclamă ca a treia Romă, sub vulturul cu două capete.

            În Sfânta Rusie, instituția monastică a fost în primul plan al sfințeniei și civilizației. Atunci, masele considerabile își aveau laici evlavioși cu totul ignoranți, însă elitele spirituale au fost în felul lor o reflectare a monahismului grec. În special pelerinajul la Sfântul Munte al Athosului incita toată această lume evlavioasă să se adape la izvoarele sfințeniei curate ale vechilor Părinți. De altfel, rușii aveau aici o mănăstire celebră și colonii în plină dezvoltare.

Monahismul rus oferă tabloul unor mentalități opuse care se regăsesc în multe din societățile călugărești. Unii, în căutarea unei desăvârșiri riguroase, revendică odată cu practicarea sărăciei integrale, eliberarea de orice legătură cu lumea și o mare libertate în împlinirea vocației lor. Alții, mai atrași de orașe, organizează comunitățile lor în structuri instituționale în care disciplina colectivă reglementează viața religioasă a indivizilor în cele mai mici detalii. Acest tip de mănăstiri, de mare anvergură și adeseori de o mare bogăție și influență, vor practica uneori față de autorități o atitudine de supunere convenabilă, ceea ce era un evident pericol pentru compromisuri. La Athos, mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon copleșită cu favoruri de autorități, avea la un moment dat 2.000 de călugări și 700 de servitori.

Oricare ar fi diferența de asceze, un călugăr credincios, savant sau ignorant, este totdeauna un personaj important în cosmosul creștinătății. Dostoievski l-a amintit profetic în „Frații Karamazov”: „Aceștia sunt călugării, acești blânzi, acești transfigurați de singurătate și de rugăciune, care vor salva poate încă o dată pământul rusesc, căci într-adevăr ei sunt gata în tăcere pentru ziua, ora, luna și anul”. În singurătatea lor, ei păstrează imaginea lui Cristos, asemănătoare și intactă, în puritatea adevărului divin pe care ni l-au transmis primii Părinți, apostolii și martirii. La momentul potrivit, asceții din Orient vor descoperi lumii șovăitoare adevărul.

În perioada cât Bizanțul se afla sub dominația turcilor, două fapte sunt demne de menționat. Mai întâi, este mesajul pe care savanții greci, fugind din capitala lor profanată, l-au adus în Occident împreună cu tezaurele înțelepciunii antice. Asupra acestui punct au fost aduse precizări: când, în jurul anului 1453, savanții greci au emigrat în Italia, nu au fost primii ajunși acolo; existau predecesori. Pe de altă parte, un număr de italieni călătoriseră din Toscana la Cornul de Aur, de unde aduseseră cărți și știință.

            Al doilea punct care trebuie reținut este supraviețuirea ortodoxiei și a ideologiei bizantine sub regimul turc. În condiții de viață dificile, popoarele slave și grecești au rămas fidele credinței lor timp de mai bine de patru sute de ani. Odată cu insurecția, libertatea reapăru din nou și, odată cu ea, ortodoxia ieși din întuneric pentru a se arăta neschimbată și totdeauna sănătoasă, în diversitatea Bisericilor locale constituite după jumătatea secolului al XIX-lea. La Roma, în bazilica sfântului Petru, patriarhul Athenagoras I a dat mărturie despre aceasta atunci când a împărtășit cu evlavie agapa fără să latinizeze.

De vreo treizeci de ani încoace suntem prinși cu tot felul de treburi care nu mai au capăt: Muncind pe brânci ani în șir pe la porțile altora, am adunat bani ca să construim o casă (prea mare) și am mobilat-o cu de toate; doar că noi locuim în casele străinilor, în spații cât mai mici, ca să plătim chirie mai mică. În toți acești ani, copiii noștri au crescut mari departe de noi, localitățile în care am copilărit ne devin tot mai străine, iar viața fuge pe lângă noi. Ca mâine, poimâne îmbătrânim și sperăm să fim cât de cât sănătoși ca să ne putem bucura de pensie (cine o are). De câte ori în toți acești ani, Domnul a trecut pe lângă noi fără să ne dăm seama, fiind prea ocupați cu multele noastre treburi? Am putea număra duminicile în care Domnul a dorit să vină la noi și să rămână toată ziua, iar noi nu am avut timp pentru el nici măcar o oră? Eram obosiți de muncă și am lenevit în pat; ne-am relaxat luându-ne mulinetele și mergând la pescuit; ne-am vizitat rudele sau cunoștințele și am chefuit pe cinste, ca să mai uităm de patronul care ne-a supărat și nu ne-a plătit salariul la timp, sau am mers în parc cu nepoțelul, etc. Mai mult sau mai puțin, trăim ca și cum Dumnezeu nu ar exista, sau dacă există, pentru noi nu are mare importanță, căci, oricum, viața ne-o trăim așa cum ne place nouă, nu cum ne spune preotul la biserică. Viciul nostru suprem este superficialitatea. Nu acordăm importanță maximă la nimic. Dorim o viață ușoară și un câștig rapid, fără mare efort. În viață, mai mult decât exemplul de jertfă al unui sfânt, ne inspiră o nouă coafură, un nou stil vestimentar, un cântec (o manea?) sau un show tv.

Japonia (Țara Soarelui Răsare) a fost descoperită din întâmplare de către portughezi, între 1542-1543, când o ambarcaţiune deviată de un uragan a nimerit în insulele japoneze. Între 1548-1549 portughezii au întreprins o primă expediţie pentru a lega relaţii economice cu Japonia. Iezuitul Francisc Xaveriu, unul dintre cei mai mari misionari catolici, şi-a îndreptat atenţia spre imperiul insular din Extremul Orient în urma întâlnirii pe care a avut-o la Malacca cu trei japonezi, alături de care a început în 1549 călătoria spre Japonia.

Asemenea poporului japonez, și Biserica Catolică de aici are încă multe necunoscute pentru non-japonezi. Este o lume puțin aparte care, cu siguranță, merită să fie cunoscută mai bine. Acesta este și motivul pentru care prof. dr. pr. Emil Dumea, decanul Facultății de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, a elaborat acest studiu despre istoria Bisericii Catolice din Japonia. După ce prezintă începuturile Bisericii în Japonia, autorul oferă informații despre organizarea ei administrativ-teritorială, precum și despre direcțiile ei de acțiune culturală, socială și politică.

Actualmente, Biserica Catolică din Japonia este din ce în ce mai mult japoneză, deschisă spre dialogul cultural și religios cu religiile tradiționale, hinduismul și budismul, precum și cu lumea contemporană, în general. Curios este faptul că, numeric vorbind, numărul catolicilor de origine japoneză nu este cu mult mai mare decât cel al perioadei de început a catolicismului aici, în secolul al XVI-lea.

Recomandăm această carte tuturor celor care doresc să cunoască mai îndeaproape istoria unei Biserici care, deși a fost persecutată, a devenit tot mai puternică și mai matură în credință.

„Dumnezeu este mort, Marx este mort și nici eu nu mă simt prea bine.” Această frază a unui profesor de filosofie, din toamna lui 1977, este reprezentativă pentru „noile filosofii” (așa cum se chemau pe atunci) care denunțau „barbaria cu chip uman” a totalitarismului comunist. Bomba literară a lui Alexandru Soljenitin, Arhipelagul Gulag , apăruse cu câțiva ani înainte. Zidul Berlinului nu fusese încă dărâmat, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu mai credea în „viitorul luminos” anunțat de propaganda partidului. Era timpul pentru unele revizii dureroase în interiorul stângii intelectuale franceze și europene . Ce se alegea însă de Biserică și mediile catolice? Cu siguranță, catolicii vedeau o incompatibilitate între mesajul creștin și un sistem atât de inuman precum sistemul concentraționar sovietic. Pe lângă Soljenitin, printre marii clasici ai dizidenței se numără și Andrei Amalrik , Alexander Zinoviev .

Lucrarea a fost delimitată în mod deliberat la Europa. Franța și Italia ocupă un loc principal datorită importanței partidelor comuniste din aceste țări cu o puternică tradiție catolică. Statele din Est nu au fost uitate, dar din cauza barierelor lingvistice nu a fost posibilă accederea la istoriografia recentă al căror obiect făceau .

Biserica este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin coborârea Duhului Sfânt peste apostoli. Biserica este divină pentru că a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului. Din acest motiv are în mod obligatoriu o componentă comunitară și socială.

   Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale sau sociale; ci de a-i da puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, prin intermediul a mai multor acțiuni, precum cea de a sfinți, cea de învăța și de a veni în ajutorul societății.

   În studiul apărut recent la Editura Sapienta, Biserica și statul în Europa. Perspective istorice și creștine, pr. dr. Emil Dumea, profesor de Istoria Bisericii și decan al Facultății de Teologie Romano-Catolice din Iași, își propune să traseze câteva linii directoare privind raportul dintre Biserică și stat. Nu se poate vorbi despre o cultură şi o civilizaţie europeană fără să se ţină cont de rolul jucat de creştinism în formarea şi dezvoltarea acestei civilizații. Biserica, pe tot parcursul istoriei la care a fost martoră, a reuşit să fie atât pentru Occident, cât şi pentru Orient o instituţie importantă, dătătoare de ton în toate sferele vieţii sociale.

   Astfel, primul capitol al acestei cărți conține repere istorice ale raportului dintre stat și Biserică, cel de al doilea prezintă același raport din perspectiva Conciliului ecumenic a II-lea din Vatican unde în Constituția pastorală Gaudium et Spes la nr. 40 este sintetizată poziția Bisericii cu privire la relația dintre Biserică și lume: „Tot ce am spus despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea oamenilor, despre sensul adânc al activităţii umane constituie fundamentul relaţiei dintre Biserică şi lume precum şi baza dialogului lor”. În cea de-a treia parte găsim câteva principii juridice referitoare acest raport, specificându-se că în domeniul doctrinar și moral Biserica nu este subordonată statului, așa cum statul, în domeniul politic și social, nu este subordonat Bisericii. Sistemele confesionale, de separare și de coordonare fac obiectul de studiu al celui de-al patrulea capitol, urmat de referințe la personalitatea juridică a internațională a Sfântului Scaun, Pactele Laterane, Scaunul Vatican, Diplomația vaticană și dreptul și religia în Europa postcomunistă.

  Unele aspecte ale acestui subiect rămân totuși deschise analizelor ulterioare şi pot găsi un răspuns în studiul aprofundat şi lipsit de prejudecăţi asupra rolului pe care îl are libertatea religioasă şi de conştiinţă în construirea democraţiei din societăţile ţărilor respective şi a unităţii continentului european.

  Această carte poate fi privită drept „o carte de vizită” a Bisericii în fața statului. De aceea recomandăm acest studiu al părintelui Emil Dumea tuturor celor care doresc să se convingă că creştinismul poate avea cu siguranţă un rol extrem de important în contextul Uniunii Europene, acolo unde fenomenul secularizării şi al ateismului se prezintă în mod diferit faţă de Europa Centrală şi de Est, deoarece este purtătorul valorilor profund umane, universal recunoscute şi împărtăşite.