Vorbe şi iar vorbe

16 dec., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Omului îi trebuie un an, cel mult doi ca să învețe să vorbească, iar apoi nu-i ajunge o viață întreagă ca să învețe să tacă.
Alături de stresul mașinilor, mai greu poate fi stresul unei persoane care devine insuportabilă fie din cauză că vorbește prea mult și fără niciun conținut, fie din cauză că vorbește acru, înțepat, arogant, mincinos etc.
Conform zicalei limba bate unde doare dintele, consider că adesea oamenii vorbesc, condamnând ceea ce de fapt îi macină și-i roade în interiorul lor sau lăudând ceea ce le lipsește și-și doresc mai mult.
Și tot conform unei zicale, germane de data aceasta, ”un om, un cuvânt”, am constatat că germanii și japonezii vorbesc puțin și lucrează mult și bine, pe când sudicii, mediteraneenii, vorbesc mult și lucrează puțin și prost.
La fel, am constatat că mulți dintre cei care au citit doar o carte sunt capabili să-ți vorbească la nesfârșit despre orice: președinți, pescuit, religii, minerit, computere, maimuțe, și multe, multe altele, iar mulți dintre cei care de zeci și zeci de ani stau cu nasul în cărți, vorbesc cinci, zece, cincisprezece minute și-ți spun apoi că au spus tot ce au avut de spus.
Sunt apoi oameni ”iederă„ care dacă te prind, se agață de tine cu vorbele lor și nu mai termină să se lamenteze și să te împovăreze cu nenumăratele lor probleme, și sunt părinți, de exemplu, cu mai mulți copii în casă și cu un salariu de supraviețuire și care-s surâzători iar în câteva propoziții te fac să crezi că totul este clar, simplu și că viața merge înainte fără mari complicații și necunoscute.
Sunt autori, italieni, de exemplu, care scriu cărți de trei sau patru sute de pagini și al căror conținut, ale căror idei eu le-aș reda în cel mult jumătate din paginile scrise de ei.
Sunt oameni care au ”darul” de a prelungi golul, nimicul interior, fuga de ei înșiși și de Dumnezeu prin nenumărate cuvinte și sunt oameni care în două propoziții, sau printr-un gest și o privire îți comunică o bogăție interioară care te îmbogățește și la care ai de reflectat zile de-a rândul.
Sunt oameni care răspândesc în jur multe vorbe, fără să se întrebe dacă acestea folosesc cuiva sau dacă i-a rugat cineva să vorbească și sunt oameni care în tăcere ”sorb” frumusețea din tot ce-i înconjoară, așa cum albinele sorb nectarul din flori.
Sunt oameni pentru care tu exiști doar pentru ca ei să-ți vorbească și sunt oameni care vorbesc fără să deschidă gura și care există pentru tine fără să ți-o spună.
Sunt oameni care-ți vorbesc despre Dumnezeu, despre credință și despre cele sfinte fără să fi citit o pagină din Biblie și sunt oameni care nu-ți vorbesc niciodată despre Dumnezeu, dar faptele lor sunt inspirate de Dumnezeu.
Cunosc de zeci de ani oameni care mi-au vorbit multe, foarte multe despre Dumnezeu și despre lume, dar am stat și m-am întrebat cu toată seriozitatea dacă ei chiar mi-au arătat ceva din fața lui Dumnezeu și din ceea ce sunt oamenii cu adevărat. Mi-au spus multe cuvinte, cuvinte în vânt, cuvinte goale, cuvinte reci, cuvinte false. Am constatat cu neplăcută surprindere că ei mi-au împuiat capul cu vorbe goale și că poate era mai bine dacă nu-i cunoșteam.
Sunt atâtea vorbe care ne lovesc auzul, dar ne lasă creierul gol și inima rece și există uneori (din păcate, prea rar) o mână caldă și o privire sinceră care ne umplu inima de bucurie.
… Și iarăși îmi vine în minte celebra de acum melodie cântată de Dalida ”Paroles, paroles…”. Cred că acum, în preajma Crăciunului, ar trebui să ascultăm mai puține cuvinte și să privim mai mult în tăcere spre Pruncul din ieslea Betleemului. Sigur, are multe să ne spună; dar, trebuie să tăcem noi pentru a-i permite Lui să ne vorbescă.

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *