Urmând o pasăre!

19 Feb, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Stăteam comod pe fotoliul din veranda casei mele, savurându-mi fresh-ul de portocale proaspete culese adineaori din portoclaul de alături. Mă simțeam atât de bine, admirând de sub umbrela care mă protejează de soare cerul senin și fără nori al acestei zile însorite de vară. Viitorul meu este sigur și strălucitor ca și casa în care locuiesc, ca și cerul senin, ca și liniștea imensă care se așterne în fața mea, stând pe verandă, savurându-mi sucul de portocale.
Privesc în zarea infinită care dispare în albastrul cerului și zăresc o pasăre. Zboară atât de frumos, cu aripile larg deschise pe adierile calde ale vântului lin și delicat care mișcă ușor frunzele copacilor și-mi mângâie fața.
O pasăre plutește pe valurile calme ale vântului de vară, face rotocoale largi prin aer, se apropie ca și cum ar vrea să mă privească și să-mi spună ceva, pentru ca apoi să se îndepărteze iar în zboru-i lin până la linia orizontului. Rămâne doar un punct care reapare dintr-o altă direcție, cu același zbor liniștit, parcă dansând un vals pe undele nevăzute ale vântului de vară. Se apropie din nou de casa mea; poate că îi place și ei, căci este frumoasă, cu o grădină frumoasă; totul este frumos în casa mea. Mă gândesc că poate ar vrea să-mi spună ceva în valsul ei lin și legănat pe aripile vântului.
Din comoditatea fotoliului meu, pasărea începe să mă vrăjească cu zborul ei atât de liniștit. Îmi amintesc cum, copil fiind, priveam avioanele ce zburau pe cer și le petreceam cu privirea până dispăreau în zare, dincolo de orizont și-mi doream ca într-o zi să fiu și eu într-un avion, să zbor dincolo de orizont, să mă pierd în spațiu, să merg spre infinit, așa cum îl înțelegeam eu la orele de matematică și fizică. Mă captivau avioanele și doream să fiu un pilot de avion.
Acum, după ani și ani, stau în fotoliu și privesc vrăjit pasărea măiastră care zboară pe cerul albastru senin, în cercuri largi, cu aripile larg deschise plutind în adierea lină a vântului de vară.
Mi-aș dori să fiu o pasăre, liber și descătușat de acest pământ. Dar mă simt atât de bine în fotoliul meu, în confortul meu… Și totuși, inima și gândurile mele iau forma aripilor păsării din fața ochilor mei. Îmi place zborul ei, dar eu nu știu să zbor decât cu gândul și admirația mea. Sunt prins de lucrurile mele, de vraja casei și grădinii mele, de sucul meu proaspăt de portocale. Mi-am amintit că am un binoclu destul de puternic. Îl iau și privesc din nou pasărea măiastră de pe cerul din fața casei mele. Ce aripi frumoase are și un penaj strălucitor în lumina soarelui. Un cioc ascuțit care spintecă aerul și doi ochi mari, larg deschiși… Din nou, în zborul ei, se îndreaptă spre mine și prin binoclu îi văd ochii ca și cum ar fi lipiți de nasul meu. Mă privește curioasă, parcă vrea să mă întrebe ceva. Nu, ochii ei sunt o invitație la dans, la dans pe valurile liniștite ale vântului de vară. Îmi place invitația ei, este elegantă și manierată ca a unui cavaler din alte vremuri care-și invită la dans prințesa inimii sale. Aripile ei întinse, ochii larg deschiși, plini de lumină, zborul ei, toate sunt o invitație la zbor și dans pe valurile unduitoare ale vântului de vară.
…Să zbor, ar însemna să pierd tot confortul și siguranța mea. Și nici nu știu să zbor. Și de ce ar trebui să fiu o pasăre? Eu sunt un om, am lumea mea. Să zboare păsările pe cerul lor. Mi-e așa bine aici! Dacă aș ajunge acolo sus și aș avea un blocaj al aripilor, aș cădea în picaj și de frică, mi-ar crăpa inima înainte de contactul cu pământul. Nu, nu pot să pierd tot ce am, tot ce am agonisit, toată siguranța mea, pentru a mă avânta în zborul nesigur al unei păsări.
Și totuși, nu pot să uit că de mic copil mă vrăjeau avioanele și le urmăream cu privirea până dispăreau dincolo de puterea privirii mele; am dorit să devin pilot de avioane.
Îmi place acum zborul aproape misterios al acestei păsări și nu înțeleg de ce continuă să se rotească pe cerul senin în cercuri largi numai în fața privirilor mele. O privesc din nou prin binoclu și-i văd privirea; aceeași privire insistentă care mă îndeamnă să vin lângă ea, să spintecăm amândoi zările, să plutim cu aripile noastre pe aripile vântului. Încotro să mergem? Spre infinit, dincolo de zări; cu siguranță că dincolo de ele se deschid altele și altele și tot așa, un zbor în spațiul infinit într-un timp care este o chemare a veșniciei.
Zborul păsării mele este o vrajă ce-mi revelează un mister, misterul fundamental al existenței și al lui Dumnezeu: Spațiul se întinde în timp, se contopește cu timpul și împreună devin veșnicie. Da, zborul păsării mele îmi revelează misterul lumii și al timpului: misterul veșniciei. Pentru o clipă pasărea îmi revelează misterul și sensul vieții, zborul prin spațiu spre infinit și cu cât voi zbura mai departe, cu atât voi fi mai aproape de Cel în care totul își are originea, viața și sensul. Cu cât voi zbura mai departe, cu atât mă voi contopi mai mult în punctul Zero al existenței, al vieții, doar că acel punct Zero (gongul primar) al Universului spre care zbor va fugi mereu spre plus infinit. Scurta istorie a timpului meu este purtată pe aripile păsării spre plus infinitul existenței, în care spațiul se contopește în timpul veșnic al lui Dumnezeu.
Îmi închipuiam la început că zborul păsării pe cerul din fața mea este doar o simplă delectare în timp ce-mi savurez sucul proaspăt de portocale. Nu aș fi crezut niciodată că zborul ei îmi revelează de fapt miserul universului în care eu nu sunt decât o simplă pasăre călătoare ca și ea; sau ar trebui să fiu.
Mă simt bine în fotoliul comodității, prejudecăților și fricilor mele? Recunosc că nu am fost niciodată un viteaz, un erou și că am preferat să stau în siguranța și comoditatea pe care mi le-am construit zi de zi cu onestitate aș spune și cu mult atașament față de acest pământ în care mi-am înfipt bine rădăcinile. Nu cunosc vraja riscului, tensiunea și durerea rupturii din seducătorul banal al existenței mele. Zborul la care mă invită pasărea măiastră rămâne doar în mintea mea, în divagația dulceagă a existenței mele comode și recunosc că mi-e rușine de mine, căci constat încă odată că țin morțiș să trăiesc doar pentru acest pământ, iar zborul spre necunoscutul eliberator și care dincolo de timp și distanțe mă poate uni cu veșnicia lui Dumnezeu, acest zbor prefer doar să îl admir savurându-mi existența într-un banal în care pe undeva prin sertarele de la noptieră țin și niște somnifere și antidepresive.

Cu mintea lui genială, din scaunul cu rotile al suferinței și neputințelor sale fizice, Stephen Hawking contemplă același mister al scurtei istorii a timpului contopit cu spațiul, expresie a infinitului existenței lui Dumnezeu și a omului, pasărea măiastră, care deocamdată a reușit să zboare doar până pe lună, dar pe care El o cheamă să zboare dincolo de galaxii, acolo unde nu mai este nici spațiu, nici timp, ci doar punctul Zero (gaura neagră) al veșniciei și infinitului lui Dumnezeu. Omul este făcut să zboare spre infinit și eternitate.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *