Un papă venit de departe; și totuși, atât de aproape de noi

Emil Dumea"> Emil Dumea 14 Noi, 2017 Raze de lumină No Comment

UN PAPĂ VENIT DE DEPARTE; ȘI TOTUȘI, ATÂT DE APROAPE DE NOI
Acum mulți ani în urmă, în 1978, pe 14 octombrie cardinalii intrau din nou în conclav (adică într-o sală unde erau încuiați cu cheia), pentru a alege un nou papă, căci cel dinainte pontificase doar 33 de zile. După două zile, pe hornul de deasupra acoperișului Capelei Sixtine iese fum alb, iar la ora 18.45 este anunțat noul papă, Ioan Paul al II-lea, alias Karol Wojtyla, un polonez de lângă noi, arhiepiscop la Cracovia.
Îmi amintesc bine acea zi, ca și ziua de 9 mai 1999, când același papă a celebrat Sfânta Liturghie la București, iar toată lumea prezentă a strigat cât putea de tare: Unitate! Unitate! Unitate!
Îmi amintesc bine contextul în care trăiam noi cei din România în anii atât de duri ai comunismului ceaușist, când pâinea, uleiul, zahărul se vindeau cu țârâita la cartelă; când la ora 22 se terminau programele la puținele canale de televiziune pe care le aveam, iar toată lumea trebuia să se culce, pentru ca doua zi să se trezească de dimineață și să meargă la muncă. Îmi amintesc bine acele timpuri în care majoritatea românilor se temeau și de umbra lor, căci nu se știa cine te turna la Securitate. Îmi amintesc bine acele timpuri în care a reuși să ajungi să vizitezi o țară din Vestul Europei reprezenta un noroc rezervat pentru foarte puțini cetățeni ai țării. În acei ani, în România se suferea de foame și de frig, iar Ceaușescu și oamenii lui ne spuneau că înaintăm spre epoca de aur, dar mie acea epocă mi se părea de fier, și acela ruginit.
Când am aflat că a fost ales un papă polonez, adică dintr-o țară comunistă, instantaneu în inima mea s-a aprins o licrărire de speranță pentru o viață mai bună. Eram abia întors din serviciul militar, unde dădusem piept din plin cu mizeria sistemului și ideologiei comuniste atee și antiumane. Atunci, noul ales a reprezentat pentru mine nu doar un papă al Bisericii Catolice, ci și un lider, mai mult, un profet al unei lumi pe care am visat-o de mic copil, o lume liberă. Este cunoscut și recunoscut rolul papei, acum declarat sfânt, Ioan Paul al II-lea în dărâmarea sistemului și ideologiei comuniste din Europa; o Europă separată forțat în două blocuri mari, separare simbolizată de Zidul Berlinului. Deși atunci, în anul 1978, nu pricepeam cum se va întâmpla, în adâncul sufletului meu simțeam că noul ales este Noul Moise care va conduce lumea spre libertate. Un Moise care o va ajuta să iasă din sclavia Stelei Roșii de la Moscova și o va purta pe alte căi, căi ale libertății, ceea ce s-a întâmplat tot în timpul pontificatului său, în anul 1989. Ioan Paul al II-lea și Polonia catolică au contribuit enorm la căderea unei lumi și nașterea alteia, cea în care ne bucurăm și plângem noi acum; dar dacă plângem, aceasta nu este din cauza papei Ioan Paul al II-lea, ci din cauza păcatelor și răutăților noastre.
Cred că astăzi se cuvine să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ni l-a dat pe Ioan Paul al II-lea, vecinul nostru, cel care a sărutat pământul României și ne-a binecuvântat pe noi toți împreună cu Preafericitul Patriarh Teoctist, iar noi am strigat cât ne țineau puterile: Unitate! În urechile papei, strigătul de la București din parcul Izvor a rămas mereu viu și deseori el însuși a spus acest lucru.
Ioan Paul al II-lea a contribuit la refacerea unității continentului european, iar din anul 2007 suntem și noi parte integrantă a UE. Dacă nu ar fi fost el, dacă nu ar fi fost Gorbaciov sau Kohl, cine știe care ar fi fost acum soarta noastră?!
Din fericire, continentul european și-a regăsit unitatea. Dar din punct de vedere religios, creștin, continentul nostru nu și-a regăsit unitatea. Deși la 9 mai 1999, în prezența celor doi mari păstori ai bisericilor noastre am strigat ”Unitate” cât ne-au ținut puterile, iată că, spre bucuria iadului și întristarea lui Dumnezeu, suntem în continuare divizați, separați, noi, creștinii, care avem aceeași Carte Sfântă, aceleași taine, atâtea tradiții comune, atâtea visuri împreună. A dispărut Zidul Berlinului, dar nu au dispărut dintre noi zidurile ignorării reciproce, ale intereselor de castă, ale setei de putere. Și toate acestea continuă să țină ruptă cămașa necusută a lui Isus Cristos, El care înainte de a muri s-a rugat Tatălui ”Ca toți să fie una”. La 16 octombrie, când ne amintim de prima zi de pontificat a sfântului Ioan Paul al II-lea, să ne amintim că avem datoria morală, creștină de a merge pe căile deschise de el, căi ale refacerii unității între oameni, între creștini, între toți cei care mărturisesc numele aceluiași și unic Dumnezeu.
Repet: Europa și-a regăsit unitatea politică, culturală, economică, administrativă. Noi, creștinii de astăzi avem misiunea de a contribui la refacerea unității religioase a continentului nostru. Ceea ce am strigat din răsputeri la București, ”Unitate!”, trebuie să devină crezul nostru de viață. Sau, nu înțelegem încă marele pericol care bate la ușă: Așa cum pentru multe decenii peste o bună parte a Europei a strălucit Steaua Roșie de la Moscova, dacă noi creștinii nu ne vom uni, este foarte posibil ca în curând peste continentul nostru să înceapă a străluci Semiluna.
De ce ne încăpăținăm așa tare să nu înțelegem lecțiile istoriei? Am scăpat de dominarea Stelei Roșii de la Moscova. Iar acum? Dacă nu ne place să fim cu Cristos și frați între noi, nu ne dăm seama că este posibil să fim din nou conduși de oamenii lui Alah, doar că religia lui are și jihadul.
Și iarăși, cu un profund sentiment de recunoștință mă întorc spre Ioan Paul al II-lea pe care încă din seara zilei de 16 octombrie 1978 am început să-l văd ca pe Noul Moise, chemat de Dumnezeu să conducă lumea spre alte tărâmuri, ale unei vieți libere; și așa a fost.

Articole recomandate

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *