Suntem total neputincioşi?

31 Aug, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Stăteam ieri seara în aeroportul Otopeni în așteptarea avionului care să mă aducă la Iași. În fața mea așezată pe bancă, veselă și cu chef de vorbă, stătea o doamnă cam de vârsta pensionării și se întreținea de zor cu vecina de lângă mine. Mai bine zis, ea turuia fără întrerupere iar cealaltă abia apuca să spună o vorbă în scurtele pauze pe care doamna vorbăreață trebuia să le ia pentru a mai trage aer. Nu aș spune că mă deranja cu ceva; dimpotrivă, zâmbetul, râsul și glasul ei plăcut mă făceau să mai uit de oboseala drumului de întoarcere. Ceea ce însă mi-a atras atenția la ea și m-a făcut ca ulterior să cad puțin pe gânduri a fost repetarea de câteva ori a cuvintelor: ”Fără Dumnezeu, nu putem face nimic. Noi suntem total neputincioși; suntem un nimic fără El”.
Chiar dacă sunt de inspirație evanghelică („despartiti de Mine nu puteti face nimic„: Ioan, 15, 5), aceste cuvinte pe care cel mai adesea le repetă preoții, spuse de o femeie, m-au făcut să reflectez mai adânc asupra unui aspect paralel și, cred, parazitar prezent în viața și gândirea oamenilor noștri. Întrucât le este mai comod și costă mai puțin efort să treci pe lângă realități neplăcute decât să încerci a le schimba în bine, oamenii noștri trec de ani și ani de zile pe lângă peturi sau pe lângă mizeriile de lângă bloc, și conduși de vorbele ”suntem total neputincioși”, nici nu le atrag atenția celor care împrăștie mizerii în jurul lor, nici nu le iau ei ca să le pună în coș sau tomberon, ci se complac, chiar surâzători, în veșnica mizerie și dezordine în care s-au născut și care a devenit un fel de a doua natură. Un anume pesimism, sau lene, sau prostie, sau credință prost înțeleasă, sau toate la un loc, au pătruns ca o pecingine în creierul multor români și în viața lor zilnică. Își fac cruce zilnic, chiar de mai multe ori, merg la biserică, țin posturi, fac pomeni, dar în fața mizeriilor, a nedreptăților și răutăților, își încrucișează brațele și surâzători declară: Suntem total neputincioși; Dumnezeu e mare și fără El nu putem face nimic. Înțelegând complet greșit Evanghelia, acești creștini care cu surâsul pe buze sunt capabili să declame texte din Scriptură, sau să-și facă multe cruci trecând pe lângă biserici, sunt imobili în fața mizeriei, răutății sau nedreptăților pe care le simt pe propria piele sau pe care ei le săvârșesc.
După un zbor scurt încheiat cu o aterizare în care se părea că am aterizat pe bolovani sau pietroaie și nu pe noua pistă a aeroportului ieșean, am urcat într-un taxi și ce m-a surprins, a fost să văd mai multe cruci prinse pe parbriz, iar domnul taximetrist îmi dădea impresia unui drept credincios practicant. Îmi place să intru în vorbă cu oamenii și l-am întrebat ce crede despre actualul primar al urbei noastre. Deodată calmul omului i-a dispărut de pe chip și a urmat o serie lungă de lamentări la adresa politicii actuale, în care toți din guvern și parlament au fost catalogați ca hoți penali, iar d.nul Chirică nu este altceva decât o slugă a fostului primar cu care a combinat toate hoțiile și ilegalitățile din primărie. Păi, i-am replicat eu: Dacă ieșenii au știut toate acestea, de ce l-au votat, de ce l-au ales? Toți sunt niște hoți, domnule, mi-a replicat el. Asta o știe toată lumea! Îi repet întrebarea: Dacă toți știu, de ce l-au votat? Și continui: Dar d.voastră, pe cine ați votat? Domnule, îmi răspunde taximetristul, eu cred că Postolache (Andrei n.n.) era bun de primar, dar parcă mai poți scăpa de hoții ăștia?! Revin: Dar d.voastră ați fost la vot, l-ați votat pe domnul Postolache, dacă tot știți că este un om cinstit? Uf, se supără taximetristul, nimic nu se poate schimba în țara asta. Nu m-am dus la vot; ce putere avem noi, ăștia mulți? Nicio putere, conclude el cu o față tristă. Nu știu de ce în acel moment nu mi-a mai plăcut să-i văd crucile prinse pe parbriz cu un fel de ventuze, iar în fața ochilor mi-a reapărut doamna din aeroport, care, spre diferență de taximetristul cu fața tristă, declama voioasă: Noi suntem total neputincioși! Din firea mea, sunt calm, dar când aud astfel de declarații, se trezește în mine un fel de furie și-mi vine să-i bat cu urzica (poate așa le vine mintea la cap) pe connaționalii mei, ”buni credincioși”, adică bolnavi de un fatalism și de o doză gravă de inconștiență, de lene și prostie, care au devenit un fel de ”made în România” și care mă îngrijorează mai mult decât invazia produselor ”made în China”.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *