Şocuri şi zâmbete ale vieţii

21 oct., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Când am ajuns pentru prima dată în Vestul Europei, mai precis în Italia, era în îndepărtatul an 1986, la sfârșitul lunii septembrie. Parcă a fost în altă viață, atâția ani au trecut de atunci; și totuși, parcă a fost ieri, atât de vii mi-au rămas în memorie și inimă anumite aspecte ale vieții italienilor. Nu pot să uit faptul că ajungând pe strada Cola de Rienzo, într-un mare magazin alimentar (Castroni), am pipăit cu teamă roțile de cașcaval mari ca niște roți de mașini grele, suprapuse unele peste altele pe ambele laturi ale ușii de intrare. Credeam că sunt roți din material plastic și le-am atins cu degetul pe furiș, ca să nu mă vadă cineva. Vânzătorul însă, un bărbat înalt, impozant, a observat gestul meu și mi-a zis glumind: Signore, sono vere! (Domnule, sunt adevărate!). M-am oprit rușinat în pragul ușii cu mâna încă întinsă spre roțile de cașcaval și nu știam ce să fac. Domnul de după tejghea îmi zâmbea în continuare și așa am prins curaj să intru, să înaintez. Aflându-mă înăuntru, privirea mi-a fugit spre o bară lungă metalică ce strălucea ca zăpada în lumina soarelui și de care erau atârnate picioare de porc, aproape lipite unele de altele, aliniate mai ceva decât soldații din garda de onoare a președintelui țării. Am suferit atunci un al doilea șoc, și i-ar m-am blocat privind minunățiile acelea culinare. Vânzătorul se amuza de situația mea de nou căzut din mizeria mea de țară comunistă unde stăteai la coadă de la miezul nopții pentru a cumpăra niște gheare amărâte de pasăre. Mă privea la fel, amuzat dar și amabil în același timp, și văzând că nu-mi revin din mirarea care mă cuprinsese, a adăugat: Anche quelle sono vere! (Și acelea sunt adevărate!).
Acesta este unul din primele mele impacturi (șocuri) cu lumea vestică. Dar este un altul, de cu totul altă natură. Alături de opulența în care trăia și trăiește această lume, ce mi-a lovit privirea și gândirea mea de om ieșit din griul, tristețea și teama țării mele comuniste a fost zâmbetul larg și degajarea pe care am remarcat-o din prima clipă când am pus piciorul pe pământul Italiei și am luat contact cu personalul din aeroport și apoi din Roma. In afară de agitația oamenilor și vestimentația lor multicoloră, elegantă și rafinată, mulțimea de mașini, clădirile și multe altele, m-a impresionat privirea, mimica, gesturile degajate și zâmbetul oamenilor. Pentru o clipă am avut impresia că am căzut, am aterizat pe o altă planetă, într-o altă specie umană. Fețele oamenilor îmi spuneau că sunt buni, amabili, sinceri și îmi dădeau o senzație nouă de bine, senzație pe care nu o mai simțisem până atunci în acea formă și la acea intensitate. În fața ochilor mei se afișa, așadar, ca și personajele de pe o scenă, oameni care zâmbeau mereu, gesticulau voioși, îți răspundeau la întrebări, erau dispuși să-ți dea explicații fără să se grăbească. Îmi ziceam că am dat peste o lume bună, foarte bună, o lume despre care mai auzisem, dar care în mintea mea nu avea un contur, o consistență.
Cu trecerea primelor mele zile la Roma, și apoi cu trecerea lunilor și chiar a anilor, am învățat că și italienii plâng, sunt nervoși, înjură, că și ei sunt avizi de bani și putere, că și ei sunt corupți, mint și înșeală, că și ei, în fond, sunt tot oameni ca și românii necăjiți, triști și fricoși din timpul lui Ceaușescu.
Dar din îndepărtatul 1986 și până în prezent, italienii continuă să-ți zâmbească, iar românii nu au învățat încă nici atât, de la căderea comunismului și până în prezent. Și asta mă îngrijorează. Îi văd pe mulți dintre connaționalii mei la fel de posaci și îngândurați ca și atunci, la fel de nervoși și agitați în trafic, claxonând și înjurând, la fel scuipă pe stradă și aruncă cojile de semințe pe jos, la fel înjură pe Dumnezeu și toți sfinții. Și mă întreb, oare connaționalii mei când vor învăța să zâmbească precum italienii? Îi văd pe mulți trecând prin fața bisericilor și făcându-și semnul Crucii, și mă bucură faptul acesta; dar nu înțeleg de ce nu zâmbesc celui pe care lângă trec când își fac semnul Crucii. La Dumnezeul de acolo din lăcașul de cult trimit un semn de atenție, de reverență, dar pentru semenul de care își freacă coatele când își face semnul Crucii, nu au măcar un zâmbet, și asta mă îngrijorează profund.
Zâmbiți, vă rog! Nu costă nimic!

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *