Singurătate

22 mai, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

În fața suferințelor sau a neînțelegerii tale din partea oamenilor ți se întâmplă să trăiești profund sentimentul fragilității tale, a omului din tine, dincolo de cum apare el în fața celorlalți. Chiar dacă te afli în mijlocul mulțimilor, sau antrenat în rutina zilnică, te simți atât de singur, ca un copil care nu-și mai vede părinții în jurul lui. În acele momente, din instinct, cauți să te agăți de ceva, de cineva, să fugi din acel loc al singurătății tale care te sperie sau chiar te panichează în așa măsură încât inima o ia la galop, respirația se accelerează, începi să transpiri și să tremuri din toate încheieturile. Sunt fricile din tine, nesiguranțele și legăturile false cu lumea, tensiunile și conflictele acumulate de-a lungul timpului cele care te aduc în această stare.
În aceste momente în care te vezi atât de singur, de fragil, tremurător ca o trestie în bătaia vântului, în aceste momente trebuie să cobori în tine însuți, să te descoperi nud pe tine însuți și să tai orice legătură cu lumea, căci, paradoxal, tocmai legăturile tale cu lumea și mediul înconjurător sunt cele care te-au făcut prizonier și ți-au confiscat cel mai important lucru de care ai nevoie acum, și anume libertatea ta.
Ai multe dorințe, ai multe visuri în tine pe care ți le-ai legat de oameni și fiindcă aceștia nu pot sau nu vor să răspundă dorințelor și așteptărilor tale, tocmai din acest motiv însăși dorințele tale devin cătușele care te fac prizonier în propriul trup, frustrat din cauza propriilor neîmpliniri, sclavul propriilor dorințe. Dacă nu vei încerca să te eliberezi de ele în relațiile cu oamenii, nu vei cunoaște libertatea și toate împlinirile tale vor fi parțiale, frânturi sau firimituri ale fericirii de o clipă, de o zi, de un timp oarecare.
Când nu vei mai aștepta nimic de la alții (dar nici nu vei refuza ceea ce ți se oferă), și vei merge doar pe propriile picioare, doar prin propriile forțe; când nu vei mai judeca cu mintea altora și nu vei mai iubi cu inima altora, abia atunci vei fi tu însuți; abia începând din acel moment vei vedea cât de puternic sau cât de slab ești, pentru că atunci vei fi tu singur, tu cu tine însuți, tu cu Dumnezeul din tine.
Nu trebuie niciodată să hulești lumea, să-i scuipi și să-i înjuri pe cei răi. Nu trebuie niciodată să ignori, să contești, să nu te folosești de roadele inteligenței altora, să nu admiri frumusețea și bunătatea celorlalți. Nu trebuie niciodată să-ți pierzi simțul critic față de ceea ce fac oamenii și să refuzi a fi constructiv.
Ceea ce trebuie însă, este să te rupi de lume, de ceea ce te leagă de ea, adică de nevoile, așteptările și dorințele tale. Abia atunci vei vedea cât de mic și neînsemnat ești în comparație cu mulțimea semenilor tăi; cât de fragil și vulnerabil ești fără medic; cât de neștiutor ești fără dascăli; cât de păcătos ești fără preoți. Dar tot atunci vei descoperi că ai fost legat de lume, că ai rămas mic și neputincios tocmai din cauza fricii tale de singurătate. În momentul ruperii tale de lume vei simți un dramatic sentiment al singurătății, când sufletul în tine plânge, așa cum poate ți s-a întâmplat cu ocazia marilor sărbători, când totul în jur semăna a veselie și voie bună, a fraternitate, dar inima ta plângea de singurătate.
Abia atunci când vei rămâne complet singur cu tine însuți, abia atunci vei simți mai puternică, mai caldă îmbrățișarea lui Dumnezeu. Și aceasta fiindcă teama noastră da fi abandonați, de a fi singuri, este o consecință a rătăcirii, a fugii de noi înșine și de Dumnezeul din inima și conștiința noastră.
Societatea și mass media ne vând adesea iluzii, ne mint și ne înșeală, spunându-ne că suntem mari, deștepți, frumoși, puternici; ne încătușează în mrejele lor, condiționându-ne gândirea și comportamentul, standardizându-ne viața după clișee mercantile și egoiste și care privesc totul doar pe orizontală, fără referire la transcendent, la absolut, la divin. Ființa noastră în intimitatea ei cea mai profundă ne așteaptă însă să ne percepem așa cum suntem în realitate, singuri, fragili, neînsemnați și slabi. Când ne vom simți așa, abia atunci vom transcende tot ce-i omenesc și vom lăsa loc divinului din noi să lucreze, să ne forjeze ființa după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
În fond, frica noastră de a ne trezi singuri printre oameni, neînțeleși sau chiar părăsiți de ei nu este altceva decât frica de Dumnezeu. Frica noastră de a fi și a rămâne singuri este, de fapt, frica noastră de a merge către adevărata iubire pentru oameni; o iubire care nu este motivată de nevoi sau interese personale, egoiste, de dorințe și așteptări de la oameni, ci este o iubire în care se revelează puterea și măreția lui Dumnezeu.
Ne vom elibera de frica de singurătate și de propria fragilitate, când nu vom mai cere nimic de la nimeni, când vom intra în adâncurile ființei noastre și în deplină libertate îi vom iubi pe toți cu iubirea lui Dumnezeu.
În singurătatea și fragilitatea ființei noastre se va manifesta în deplină libertate puterea Celui Atotputernic.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *