Shut up!

26 Oct, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Atâtea vorbe spunem! Suntem invadați de propriile cuvinte în așa măsură încât Dumnezeu nu mai are când să intre și El la vorbă.
Atât de multe vorbe spunem, atât de mult ne place să ne auzim glasul încât nu mai e loc nici pentru oftatul semenului nostru. Nu-l mai auzim nici pe el; ne-a devenit un străin.
Atât de mult ne-am învelit în cuvintele noastre încât am devenit ca un vierme de mătase, înveșmântați de jur împrejur cu mai multe straturi ale propriilor noastre cuvinte.
Atât de mult vorbim încât ne-au invadat complet cuvintele, până peste cap, până mult deasupra capului. Suntem înecați în propriile cuvinte. Din această cauză nu-l mai auzim pe Dumnezeu; pe El l-am constrâns la muțenie, l-am scos din rol, l-am alungat de pe scenă.
Și așa ne-am trezit singuri, prizonieri în celula propriilor noastre cuvinte. Singuri cu glasul nostru. Fiecare a ajuns să fie singur cu propria lui voce, cu propriul vocabular, cu propriile lui plângeri, cu propriile dureri. Însingurarea în propriile cuvinte este boala gravă de care suferim, căci l-am redus la tăcere pe Dumnezeu. Și nu mai putem auzi nici ofurile semenilor noștri; nici chiar bătăile calde sau fierbinți ale inimii lor.
Singuri, însingurați, înfofoliți până peste cap în propriile noastre cuvinte ne trăim propria dramă a însingurării în cuvinte. Orizontul vieții noastre a fost redus și încarcerat în granițele neputincioase și mici ale propriilor cuvinte, dincolo de care se așterne neantul, nimicul.
Trebuie să ne renaștem, pășind tăcuți, făcând liniște pe trotuarul existenței noastre, pentru a putea auzi glasul misterului lui Dumnezeu în glasul conștiinței, al universului și în glasurile celor care trec pe lângă noi. Avem nevoie de o nouă naștere pentru tăcere; altfel, riscăm să murim sclavi înghețați, congelați în propriile, multele, nenumăratele noastre cuvinte.
Lumea aceasta vorbește mult prea mult; nu numai când înjură, blestemă, se caină, minte de îngheață apele, când spune tot felul de banalități sau vulgarități. Dar vorbește prea mult chiar și atunci când își jură dragoste unul altuia; ba chiar și atunci când iară și iară înalță rugăciuni către Dumnezeu și sfinți; spune mult prea multe cuvinte. Ar fi mai bine ca să stăm tăcuți și cu inima caldă și larg deschisă lângă cel care suferă, să-i strângem mâna, să-i mângâiem obrazul în tăcere, fără să spunem un cuvânt. Ar fi mai bine să stăm îndelung în fața icoanei sau a Crucii Mântuitorului fără să deschidem gura, fără să-i facem prea multe declarații, fără să-i cerem nimic decât să ne dea răbdare și putere să rămânem lângă El. Să stăm acolo tăcuți și solidari așa cum stă El pe cruce de două milenii, fără să deschidă gura. El ne iubește în tăcere.
Lumea aceasta trebuie să învețe să tacă, căci doar în tăcere va putea auzi glasul lui Dumnezeu și ofurile sau dorurile semenilor ei. Tăcerea înseamnă ascultare. De la simpa ascultare a Cuvântului se naște ascultarea de Dumnezeu și îmbrățișarea caldă și tăcută a semenului nostru.
În engleză (că tot e la modă limba asta) s-ar spune: shut up!

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *