Să-mi presar cenuşă pe cap?

18 feb., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

La începutul Postului Mare (Miercurea Cenușii), Biserica Catolică celebrează un rit religios interesant, și anume acela de a presăra cenușă pe capul credincioșilor, ca semn al omului care își recunoaște păcatul, se umilește în fața lui Dumnezeu și vrea să devină mai bun în fața Lui și a semenilor.
In această zi răsună cuvintele lui Cristos adresate tuturor: „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc 1, 15)
Glasul tău din ceruri, Dumnezeule, încă se mai aude pe pământul meu plin cu atâtea zgomote ale mașinilor, plânsete și râsete, țipete și glasuri stinse, înjurături și vorbe dulci, miliarde de difuzoare ale televizoarelor, radiourilor, calculatoarelor, tabletelor și telefoanelor noastre.
Dumnezeule al cerurilor, astăzi am un acces și o criză de sinceritate și temându-mă să nu-mi treacă prea repede și să redevin ceea ce m-am obișnuit a fi, îmi pun cenușă-n cap, recunoscând că te cunosc atât de puțin și te iubesc și mai puțin. Știu de toate, am acces la o infinitate de informații, doar la porțile Cerului tău nu prea știu cum să ajung. Apelez zilnic la d.nul acesta fără chip numit Google (habar nu am unde locuiește), iar la Tine apelez mai rar, căci nici de tine nu prea știu unde ești și mai ales la ce îmi folosești. Am orice informație la îndemnână, sunt înconjurat de o mulțime de mijloace de comunicare, dar uite că și astăzi mă simt singur, inima mea este goală, zâmbetul celor din jur este de suprafață, nimeni nu m-a îmbrățișat și abia dacă m-a salutat careva, grăbit și protocolar. Acesta sunt eu, omul care acum face acest gest de umilință și-și presară cenușă pe cap, recunoscându-și condiția lui care nu s-ar numi, totuși, fericire.
Am astăzi, Dumnezeule, o criză de sinceritate și până ce o să revin la comportamentul meu superficial, duplicitar, mândru și egoist, nepăsător și leneș; până atunci, sunt capabil să recunosc că în loc să zbor spre înălțimi, am fost un vierme; că în loc să-mi umplu mintea cu lecturi bune și frumoase, am citit tot felul de nimicuri, fleacuri și am fost atent la toate mizeriile pe care mi le-au transmis ecranele televizoarelor; că în loc să devin un înțelept, i-am luat în derâdere pe călugări, pe preoți (popi), pe asceți, chiar și pe sfinții din toate calendarele (catolic sau ortodox) și i-am considerat niște retrograzi, avari, sau pur și simplu i-am ignorat, considerându-i un balast și mucegai al istoriei; că în loc să-mi las inima cuprinsă de flăcările iubirii de semeni, mi-am umplut-o cu orgolii, calcule reci și egoiste, răceală și indiferență; că în loc să împart pâinea mea cu cel sărac, să-l vizitez pe cel singur, necăjit și bolnav, m-am închis între bunurile mele din casele mele, mi-am umplut din nou frigiderele și congelatoarele, uitând din nou că și eu, ca și săracul, mănânc tot cu o lingură și dorm tot într-un pat; că în loc să trăiesc în fidelitate față de inima căreia i-am jurat iubire până ce moartea ne va despărți, am trădat-o pe mai puțin de 30 de arginți, și m-am recăsătorit a doua, a treia, a patra oară, ca să nu mai pun la număr trădările mele (câte or fi, cine le mai știe?!). Imi cer iertare, Dumnezeule, de acolo de unde oi fi tu, căci nu prea te văd, nici nu prea te aud; mi s-au atrofiat rău de tot simțurile spiritului și te-am redus la tăcere, pentru că am eu de vorbit și de spus multe. Mai grav, Dumnezeule necunoscut, este faptul că sunt și mulți care zic că sunt dintre ai tăi, sau că chiar vorbesc în numele tău și ți-au construit numeroase lăcașuri, dar nu știu cum se face că ei nu m-au ajutat să te cunosc mai bine.
Dă-mi înțelepciune, Dumnezeule al creștinilor, să pricep mai bine de ce eu, omul, am dus atâtea războaie, am ridicat bariere între oameni, am impus ideologii, i-am închis în temnită pe cei care nu erau de acord cu mine, sau chiar i-am ucis, am făcut să curgă șiroaie nenumărate de lacrimi, am ucis sute de milioane de oameni, adulți sau copii, ba chiar nenăscuți, în sânul mamei lor, am otrăvit aerul, apa, pământul, mâncărurile. Dă-mi măcar pentru o clipă, Dumnezeule, simțul căinței pentru păcatele pe care sigur nu Tu le-ai săvârșit, ci eu, acest om, cu o criză de umilință și sinceritate, care acum își presară cenușă pe cap și fă-mă să cred că în gestul meu mai este încă o șansă ca eu să redevin ceea ce Tu m-ai creat, chip din Chipul Tău, inimă din inima Ta!

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *