Să ai respect!

18 Oct, 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Când eram mic, părinții m-au învățat să-i salut respectuos pe toți cei mai mari decât mine pe care-i întâlnesc pe drum. Și recunosc că așa am făcut și parcă și acum îmi vine să salut persoanele pe care le întâlnesc, sau măcar să schițez un zâmbet sau un simplu gest de atenție și considerație. Despre cei mai mari decât mine mi s-a spus că știu mai multe despre viață, că sunt mai înțelepți și pentru aceste calități ale lor merită respect. Și chiar am crezut în ceea ce m-au învățat părinții. Merita respect și învățătorul nostru din sat, domnul Andrei; nu l-am putut niciodată concepe altfel decât ca fiind domnul. Și acum în mintea mea el este domnul cu d majusculă, deși au trecut mulți ani de atunci.
Când venea cineva în vizită la noi în casă sau cu diferite treburi, mă retrăgeam în colțul meu și nu îndrăzneam să intru în vorba celor mari, pentru că nu se cădea. Cei mari erau mai mari ca mine în toate și ca să discut cu ei, trebuie să aștept să ajung la vârsta și înțelepciunea, prestanța și importanța lor. Eu, deocamdată eram un mic învățăcel în ale vieții. Și cred că aveau dreptate părinții mei în toate acestea. Așa am crescut eu, salutându-i pe cei mai mari decât mine și fiind convins că ei merită tot respectul meu.
Am crescut și ceea ce m-au învățat părinții de mic, a devenit un crez de viață. Doar că, am priceput cu timpul că numărul mai mare de ani nu înseamnă neapărat și prestanță morală, civică, intelectuală, spirituală, etc. Am învățat că nu haina face pe călugăr și că valoarea nu depinde de numărul de ani, în multe cazuri. Dar, nu aceasta doream să spun acum, ci că ceea ce-mi spuneau părinții mei despre adulți, despre persoanele în vârstă, am început demult să cred că se referă în primul rând la mine și apoi la alții.
Am început demult să mă întreb dacă trecând pe holurile școlii, sau întrând în clasă merit cu adevărat ca elevii să mă salute, dacă merit considerația și respectul lor, dacă merit să fiu numit dascăl, învățător, profesor.
Am început demult să mă întreb dacă privindu-mă în oglindă, merit să mă numesc om.
Am început demult să mă întreb dacă în fața propriei conștiințe și a lui Dumnezeu, sunt demn de propria vocație.
Am început demult să mă întreb dacă în raport cu ceea ce spun sau scriu, merit să fiu luat în serios sau dacă nu cumva sunt un demagog.
Am început demult să mă întreb dacă sunt cu adevărat util societății, sau sunt mai mult un pierde vară și un fel de parazit.
Am început demult să mă întreb dacă atâta lume care nu mai calcă pragul bisericii și nu prea mai crede în Dumnezeu și nici în oameni, dacă nu cumva o face și din cauza mea.
Am început demult să mă întreb dacă expresiile “dragi frați și surori” pe care le aud adesea la predici reprezintă simple formule de adresare lipsite de conținut, sau dacă eu cred cu adevărat în ele.
Am început demult să mă întreb dacă atunci când voi ajunge în fața lui Dumnezeu la judecată, nu-mi va arăta în cartea vieții mele tot felul de fapte rele, dacă nu-mi va imputa comoditatea și egoismul meu.
Toată acea educație și toate lecțiile despre respectarea semenilor mei pe care mi le-au oferit părinții cu o simplitate de țărani cu mult bun simț, toate mi le aplic mie. Și acum îmi răsună în urechi glasul duios al mamei care-mi vorbea despre respectul față de semeni. Am devenit adult, iar glasul și povața ei sunt și acum lumină pentru pașii mei. Aveau în ei, părinții mei, stimă față de ei înșiși și asta mi-au transmis și mie. Uneori mi-e rușine că nu am fost la înălțime, că nu sunt la înălțimea acelui ideal de om pe care ei l-au primit de la părinții lor și mi l-au transmis și mie. Cu siguranță, ca și mine, au văzut și relele din ei și din semenii lor, dar asta nu a făcut să scadă cu nimic în ochii lor convingerea că un adult are experiența vieții, că știe multe pe care nu le știe un copil și că merită respect.
Îmi mai aduc aminte un alt exemplu care mă face să mă înclin din nou în fața lor. Îmi spuneau: Părinții trebuie respectați, chiar și atunci când greșesc. Ei sunt părinții tăi și niciodată nu trebuie să-i vorbești de rău sau să-i desconsideri. Ei în casă țin locul lui Dumnezeu. Trebuie să te rogi pentru ei, iar atunci când greșesc sau, Doamne ferește, te învață la rău, trebuie să te rogi mai mult pentru ei.
Asta m-au învățat părinții mei. Oare învățătura lor a fost greșită sau astăzi este depășită?
În ceea ce mă privește, prefer să fiu un prieten pentru oricine este mai mic ca ani decât mine și nu-mi plac protocoalele și formalismele. Îi consider pe toți egalii mei și nu agreez chiar deloc lingușelile sau falsitățile. Ce mă surprinde însă neplăcut la mulți dintre români, în comparație cu populațiile vestice, este o închidere aproape morocănoasă în ei înșiși, pe când vest-europenii sunt mai senini și au învățat măcar să zâmbească protocolar semenilor lor, ceea ce mulți români nu au învățat. Iar la mulți din generația actuală mă surprinde neplăcut faptul să constat că știu mai bine să relaționeze cu ecranul tactil al smartphone-ului lor decât cu cei din preajma lor. De ce oare?

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *