Rugăciunea, oxigenul spiritual al omului

07 iul., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Un călugăr, un mistic, un ascet, un preot dintr-o parohie, un episcop, un patriarh, un papă, toți spun și vor continua să afirme faptul că rugăciunea este importantă, chiar necesară pentru oameni. Așa cum orice ființă vie are nevoie de oxigen pentru a continua să trăiască, așa și sufletul omului, afirmă ei, are nevoie de rugăciune pentru a continua să rămână viu în fața lui Dumnezeu.
Imi aduc aminte cu plăcere și o oarecare emoție elogiativă despre bunicul meu de pe tată, care la primul cântat al cocoșilor se trezea și își spunea rugăciunile lui obișnuite, iar în zorii zilei mergea la biserică. Nu-l vedeam făcând acestea, pentru că la acea oră eu dormeam, dar ne vorbea câteodată despre așa ceva, sau auzeam de la părinții mei și de mic copil mi-a rămas un sentiment de admirație și respect pentru el. Cu aceeași plăcere și emoție îmi aduc aminte despre mama, care mergea în fiecare zi la biserică și tot la fel, zilnic, se ruga Rozariul. Iar dacă mama mea a urmat doar patru clase în școala din satul ei natal pentru că așa erau timpurile, cunosc un fost rector al unei renumite universități pe care l-am văzut în biserică, în duminici sau sărbători, liniștit și recules în rugăciunea lui; senin, binevoitor și amabil l-am cunoscut și în toate ocaziile în care drumurile noastre s-au intersectat. Sunt exemple de rugăciune ale unor oameni pe urma cărora aș vrea să pășesc și care, în felul lor simplu, confirmă spusele asceților și misticilor și ale oamenilor bisericii.
Privind retrospectiv la modul cum și-au trăit viața, pot să afirm cu siguranță că atât ei, cât și atâția alții pe care i-am cunoscut au fost sau sunt oameni sănătoși la minte, echilibrați, corecți și cinstiți cu toți semenii lor. Sunt oameni care nu au căzut în depresii sau crize existențiale, nu au privit niciodată viața cu ochii pierduți, rătăciți, chiar dacă existența lor nu a fost scutită de suferință, lipsuri și alte dureri pe care însă le-au dus înainte sau le-au depășit cu o demnitate și seninătate care mi-au devenit lecții de viață. Sunt oameni care au o profundă sănătate interioară pentru simplul motiv că sunt oameni care se roagă. Rugăciunea lor este un medicament care îi face imuni la mulți agenți patogeni și le alimentează bateriile minții și mai ales ale inimii, făcându-i să iradieze în exterior pace și o stare de bine; sunt oameni care te atrag prin ceea ce sunt și în prezența cărora ai vrea să stai cât mai mult timp posibil. Sunt oameni pe care îi admir pentru frumusețea lor interioară, așa cum admir frumusețea portului popular, a muzicii și dansului popular, toate fiind expresii ale unei identități cultural-spirituale a etniiilor și popoarelor, bogății care îmi doresc din tot sufletul să reintre în gândirea și viața actualelor generații.
Constatări asupra prezentului
Privind cumva lumea noastră de undeva de deasupra, am senzația că mulți oameni de astăzi sunt nu doar înconjurați, dar chiar dominați de tehnică și de mijloacele de comunicare în masă, iar mecanismele gândirii și mai ales ale simțirii lor se atrofiază, întrucât nu mai consideră necesar să învețe și să știe din memorie tabla înmulțirii deoarece o simplă apăsare pe tastele unui calculator îți spune imediat orice rezultat, iar ca să înmagazineze cunoștințe despre multele, nenumăratele domenii ale științelor, iar nu este nevoie să-și obosească memoria, căci Domnul Google îți spune imediat tot ce vrei să știi.
Alături de această dominare a omului de către tehnică, mai purtăm sechelele unei lungi mentalități care a prins rădăcini adânci în gândirea oamenilor și anume aceea a superiorității rațiunii, a minții asupra afectului și a inimii, a superiorității științelor asupra religiei și a tot ceea ce este legat de ea. Efectele acestei mentalități sunt evidente în lumea noastră în care devin goale sau se închid tot mai multe biserici, pentru a se deschide alte localuri care cuceresc actualele generații. Ca să fac o paralelă locală, mă gândesc la amploarea spațiului complexului Palas și la îngustimea bisericilor. In general, valorile spiritului au intrat demult într-un plan secund, alungate acolo de către curentele de gândire laiciste și de statele totalitare care s-au servit de ele pentru a-și scoate din concurență sau pentru a-și aservi scopurilor lor instituțiile spiritului numite biserici și toate componentele lor. La ceea ce asistăm astăzi este un declin continuu al domeniului spiritual, afectiv, emotiv, mistic, ceea ce face ca omul să fie sărăcit într-una din componentele sale fundamentale, cea spiritual-afectivă, și să se dezvolte mai ales pe latura intelectuală (dar și aceasta lovită de tehnicism) și prevalent pe cea materială. Este evident faptul că în societatea actuală crește bogăția materială, dar descrește bogăția intelectuală și se atrofiază spiritul și religiozitatea, iar din cauza acestei balanțe a dezechilibrelor societatea însăși este pusă în pericol ca societate a unor oameni-oameni și nu oameni-marionete, oameni-turmă, oameni-roboți.
Personal, consider că pentru o bună dezvoltare a personalității și pentru reușita în viață, omul are nevoie să-și dezvolte la fel de mult dimensiunea lui spirituală, ca și cea intelectuală, ca și cea materială; toate trei trebuie să existe în persoana umană într-un mod armonic, încadrându-se într-o armonie a umanității și într-o comuniune frumoasă și plină de farmec cu întreaga creație. Iar dacă astăzi constatăm că întregi culturi și civilizații sunt în declin, în agonie sau chiar mor, aceasta se datorează faptului că omul promotor al acestor culturi și civilizații, slăbit spiritual, a devenit vulnerabil; rezistența lui a scăzut, la fel cum a scăzut și capacitatea lui creativă, de atenție și concentrare, exprimându-se nu de puține ori în niște surogate de cultură, insensibil sau ignorant al unui patrimoniu cultural bimilenar (creștin) scos din viața de zi cu zi și trimis în muzee.
Ar putea cineva să spună că trag spuza pe turta proprie, afirmând că exagerez asupra importanței simțului spiritual în dezvoltarea personalității omului, care se exprimă în mod exemplar prin rugăciune. Dacă noi, astăzi, suntem educați să investigăm realitatea prin rațiune și prin diferite tehnici și metode puse la dispoziție de științele exacte, în acest caz este evident faptul că rugăciunea iese din calcule, întrucât ea este un fenomen spiritual, iar acesta scapă puterii de investigare a rațiunii (ceea ce nu înseamnă că este contrar rațiunii), tehnicilor și mijloacelor științifice pe care omul le-a creat. Din fericire însă, în progresul științelor un loc important îl are și psihologia, iar aceasta este un bun ghid și dascăl care ne ajută să pătrundem în lumea tainică a manifestărilor și trăirilor spirituale. Această știință ne poate face să înțelegem ceva din motivațiile omului în genunchi și cu mâinile împreunate în rugăciune.

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *