Reţeta

23 Feb, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

A fost odată nu demult un tânăr frumos cu o inimă caldă, curată și plină de bunătate, cu gânduri simple, cu dragoste de oameni și de muncă cinstită. Un tânăr care deși plecase de acasă în lumea largă, lovindu-se de valurile vieții, de bune și de rele, păstra în inima și-n gândurile lui o bunătate pe care i-o citeai ușor pe chip de cum îl vedeai. Nu știa acest tânăr să meargă decât drept prin viață și nu-și pleca capul în fața nimănui, nu știa ce-i prefăcătoria, nu știa să mintă, nici să lingușească. Era drept precum brazii falnici ai pădurilor, puternic și de neclintit ca un stejar. Sensibil și delicat ca floarea de mac în luna mai, bun ca pâinea caldă și cu o frunte înaltă precum crestele munților.
A trebuit la timpul lui să iasă pe poarta casei și să-și caute locul său în lume. A lăsat casa cu flori la ferestre, grădina, animalele din grajd și de toate i-a fost greu să se desprindă; dar cel mai greu i-a fost să se desprindă de părinții lui. Știa demult că va veni acel ceas al despărțirii, iar când a venit și-a făcut singur micuța valiză, și-a îmbrățișat părinții, a mai privit odată totul în jur și făcându-și cruce a ieșit din casă și salutându-i încă odată pe scumpii lui părinți, a plecat la autobuzul care l-a dus la oraș, iar de aici cu trenul a plecat spre locul de muncă, pe un șantier departe, departe de casă.
Era înalt, chipeș și toată ziua muncea cot la cot alături de ceilalți bărbați, majoritatea tineri ca și el. Seara se retrăgea pe patul său din dormitorul comun și înainte de culcare își citea rugăciunile din cartea pe care o primise acasă de la preotul din sat. Întotdeauna, acolo unde erau rugăciunile lui preferate punea în carte floarea de mușcată pe care o rupsese înainte de plecare din vasul de la fereastră. O mângâia cu degetele lui lungi, frumoase, o așeza mai bine între pagini și apoi închidea cartea și o punea la locul ei în colțul valijoarei cu care venise de acasă și care stătea sub pat, în dreptul capului.
Știindu-l ca pe unul care nu înjura niciodată, nu vorbea urât, nu se certa cu nimeni, nu fuma, mulți îl întrebau de ce nu s-a dus la seminar să devină preot, căci poate lumea avea nevoie de unul ca el. Nu răspundea niciodată nimic la astfel de vorbe, doar se limita să zâmbească și să-și vadă de ale sale. Nimeni nu știa ce purta acest tânăr în inima lui, ce gânduri ascunse îi treceau prin minte. Ceea ce știau toți și era evident ca lumina soarelui era faptul că muncea conștiincios, era bun cu toți și zâmbea mereu, iar când lucra singur fredona cu voce joasă tot felul de cântece pe care le învățase de mic de la mama lui, o bună cântăreață cunoscută în tot satul, ba chiar și prin satele dimprejur. Cine stătea mai mult lângă el, nu mai dorea să se despartă, iar colegii se purtau cu el cu un anume respect și admirație pe care nu o spuneau cu gura, dar se vedea în gesturile lor, în felul cum discutau cu el în timpul lucrului sau seara în dormitor. Toți aveau impresia că între ei a ajuns cineva cu totul special, un fel de trimis al cerului și se simțeau mândri de colegul lor de muncă.
A fost o zi pe șantier, o zi ploioasă și cu vânt rece în care toți au fost constrânși să se retragă în dormitor, cu excepția lui, care nu a voit nicidecum să plece de la locul de muncă. Cu același zâmbet, cu același calm și hotărâre pe care le avea mereu a continuat să lucreze sub ploaia care nu a încetat o clipă toată ziua. Când s-a lăsat seara, tânărul nostru s-a întors la dormitor ca și cum ar fi fost după o zi obișnuită de muncă. Și-a schimbat hainele ude și murdare, a mâncat și după ce a mai schimbat câteva vorbe cu ceilalți colegi, s-a întins pe pat, s-a acoperit cu tot ce avea ca să se încălzească și a adormit cu cartea de rugăciuni în mâini, ținând sub palmă, ca pentru a o proteja, mușcata pe care o luase din vasul cu mușcate de acasă.
A doua zi însă s-a trezit cu o tuse grea și pe care nu și-o putea stăpâni, iar șeful lui i-a spus că trebuie neapărat să se ducă la doctorul din sat. Nu a avut încotro și după ce toți au plecat la muncă, schimbat cu hainele cele mai bune a plecat la dispensarul din satul lângă care era șantierul lor. Nu a așteptat mult și când i-a venit rândul, a bătut la ușa cabinetului și a pășit sfios înainte ca o fată mare, cu capul plecat și vădit stânjenit. Nu mai fusese niciodată într-un cabinet medical decât la cel din satul natal, când cu toți elevii din clasă a trebuit să meargă să facă nu știu ce vaccin.
Și-a ridicat cam greu ochii din pământ și a privit doctorul din fața lui care aștepta să spună cine este și mai ales de ce a venit, deși era evident de ce a venit, căci continua să tușească. Doctorul era o doctoriță înaltă ca și el, îmbrăcată în halat alb, cu un stetoscop atârnat după gât, cu părul negru-maroniu dat pe spate și prins într-o diademă, care și-a dat repede seama de starea lui și l-a invitat să se așeze pe patul de lângă perete pentru a-l asculta la plămâni. Nu mai fusese niciodată la vreun consult medical, iar acum doctorița aceasta tânără îl consulta, ascultându-i respirația. I-a mai pus apoi câteva întrebări; l-a invitat să se așeze pe scaunul din fața biroului ei și i-a scris o rețetă pe care l-a rugat să și-o cumpere și să respecte întru totul tratamentul dat. Totul s-a desfășurat destul de repede, încât până să se dezmeticească bine, după ce i-a înmânat rețeta, doctorița i-a spus că poate să plece. Aproape fâstâcit, tânărul a întrebat-o cât îl costă această consultație. Râzând, doctorița i-a răspuns zâmbind că nimic și că este bucuroasă dacă a putut să-l ajute cu ceva. Nedumerit și vădit încurcat, el a privit-o în față, insistând să-i plătească serviciul. Doctorița a zâmbit din nou, răspunzându-i că ea este plătită pentru munca ce o face și că el nu-i este dator cu nimic. Și totuși, insistă el… Și totuși, îl îngână ea cu același zâmbet, nu-mi datorați nimic, închise ea discuția. El îndrăzni să o mai privească încă odată… Erau prea frumoși ochii ei ce străluceau de după lentilele ochelarilor și nu putu să se controleze să nu-i mai privească încă odată. Ea zâmbi încă odată, binevoitoare și-i dori multă sănătate și spor la muncă. Fără să-i întoarcă spatele, tânărul se retrase și după ce mai salută încă odată ieși din cabinet, închizând ușa cu multă grijă. Se opri în fața ei și citi cu atenție numele doctoriței, scris pe o plăcuță de plastic și prins cu două șuruburi în lemnul ușii.
Ținea strâns rețeta în palmă, o deschise și reciti din nou medicamentele prescrise. Era un scris frumos, citeț, iar jos o ștampilă cu numele ce-l citise și pe ușă și o semnătură indescifrabilă. Citi și reciti rețeta, dar mai mult decât cuvintele scrise, el vedea ochii ei pe care nu se putuse stăpâni să nu-i privească; ceva mai puternic decât el îl dominase acolo în cabinet, stând în picioare, stânjenit, în fața ei. Citi și reciti rețeta, dar nu pentru că-l interesa denumirea medicamentelor, ci pentru că ochii ei străluceau pe hârtia aceea. Fără să-și dea seama, duse rețeta în dreptul inimii și pentru prima dată în viața lui simți un sentiment pe care nu și-l putea explica, iar inima începu să-i bată tare și cu un ritm mai accentuat decât de obicei.
Înainte de a ajunge la farmacie, se opri sub un copac, privind din nou rețeta pe care erau scrise medicamentele, dar în care străluceau doi ochi căprui care-i intraseră acum în inimă, făcând-o să bată tare și un sentiment necunoscut îl pătrunse prin tot trupul lui tânăr și plin de viață.
Intră în farmacie, întinzând sfios rețeta și întrebând cât costă medicamentele. Le primi pe toate și plăti, iar farmacistul îi explică cum trebuie să le ia. Apoi, punându-i medicamentele într-o punguliță i le intinse peste tejghea și îi ură multă sănătate. Tânărul le luă, mulțumindu-i, dar constatând că farmacistul i-a reținut rețeta, îl rugă frumos să i-o înapoieze. Vă rog eu foarte frumos, insistă el, dați-mi înapoi rețeta. Vă rog tare mult. Dar, aceasta nu se înapoiază, replică farmacistul. Dar, vă rog eu foarte frumos. Farmacistul îl privi puțin îngândurat, întrebându-l care-i motivul pentru care o vrea înapoi. Tânărul rămase blocat și cu mâna întinsă, fără să poată da un răspuns. De fapt, ce să-i răspundă? Din care motiv dorea rețeta înapoi? Nu știu ce să facă decât să-și retragă mâna consternat când își dădu seama că rămăsese cu ea întinsă. Farmacistului i se păru puțin comică această situație; reflectă din nou, apoi ca și cum ar fi avut o mică revelație, spuse cu voce joasă: Da, înțeleg… of, ce ți-e și cu tinerețile acestea! Se duse în spate, făcu o copie și apoi reveni, i-o întinse și cu un zâmbet cumva complice îi spuse: Să vă folosească medicamentele, dar mai ales rețeta. Tânărul o luă bucuros și după ce mai mulțumi de câteva ori, ieși și se îndreptă spre marginea satului, la șantierul lui.
În fiecare seară, înainte de culcare se ruga ca de obicei, iar acum, alături de floarea pe care o așeza între paginile cărții, punea și rețeta, o mângâia îndelung cu degetele lui lungi, frumoase, muncite și o privea cu drag. Citea și recitea fiecare cuvânt de mai multe ori, iar când ajungea la numele doctoriței parcă i se oprea respirația. Trăgea aer adânc în piept și-i pronunța numele cu un fel de reverență și pietate, ca atunci când în rugăciuni spunea numele Fecioarei Maria. Floarea din fereastra casei și rețeta doctoriței deveniseră lucrurile cele mai de preț pe care le avea, iar momentele cele mai frumoase ale vieții lui pe șantier erau acelea când înainte de culcare, după rugăciune așeza floarea între paginile cărții și mai ales când mângâia îndelung rețeta și citea fără grabă fiecare cuvânt scris, dar mai ales când citea numele doctoriței. Ochii ei erau prezenți pe bucățica aceea de hârtie, iar numele ei era pe buzele lui. Cu ochii ei în gând și în inimă și cu numele ei pe buze adormea fericit în fiecare seară, iar din acea zi când a fost la cabinet, viața de pe șantier, departe de casă, i s-a părut cea mai frumoasă din câte și-ar fi imaginat vreodată.

Și întrucât în noi există un suflet frumos ca al acestui tânăr, dacă această povestire l-a trezit din nou în inima noastră, ceea ce urmează este ca fiecare să-și depene propria poveste de iubire. Poate că stilul nu se potrivește prea bine timpurilor actuale în care noua generație vrea senzații tari și consum imediat și nici nu prea mai crede în poveștile de iubire. Și, totuși, rețeta fericirii noastre nu este altceva decât un nume care ne infioară fiecare bătaie a inimii și pe care-l păstrăm cu drag, alături de o floare, în cartea vieții noastre.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *