Popas în memorie

15 ian., 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Astăzi, deși este ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, nu știu de ce în această dimineață mi-a revenit în memorie chipul unei persoane pe care nu am mai văzut-o de zeci de ani și nici nu o voi mai vedea vreodată, căci este în mormânt.
Am întâlnit cândva la biserica unde eram găzduit o tânără cu un suflet mare și frumos, ca și chipul ei, dar care era măcinată de un cancer care a și răpus-o fără milă. Acum se odihnește în liniștea unui mormânt din Satu Mare. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o persoană cu o inimă atât de caldă, cu o conștiință atât de curată, cristalină și cu o poftă de viață debordantă. Ea a murit demult, dar memoria ei este vie nu numai în mintea mea, dar, sunt convins, în mintea multor altora care au cunoscut-o. Acum constat din nou că chiar dacă cineva este mort, el continuă să trăiască prin ceea ce a fost în viața lui.
Mă gândeam, câte persoane s-au perindat prin fața mea, cu câte am discutat într-un loc sau altul, cu câte am avut de a face într-un fel au altul?! Ar fi imposibil să le număr, nu pentru că ar fi fără număr, ci pentru că memoria și inima mea sunt selective și păstrează în ele în primul rând pe cele care au avut sau au ceva de spus important, semnificativ.
Câte persoane au poposit în casa inimii noastre de-a lungul anilor și câte mai sunt în prezent? Pentru câte am fost gazde primitoare și pentru câte am rămas indiferenți și reci, sau le-am alungat afară? Cu câți oameni am împărțit bucățica de pâine, dar mai ales căldura inimii noastre? Câți ochi frumoși mai strălucesc acum în memoria noastră, câte inimi calde mai bat acum în inima noastră și câte au trebuit să-și ia valiza și să plece afară din casa și din curtea noastră și să dispară în necunoscut?
Pe câte persoane le-am căutat și pentru ce le-am căutat? La ușa câtor inimi am bătut mai insistent sau mai puțin insistent, cu dragoste dezinteresată? Pe câți i-am edificat cu viața noastră plină de adevăr și iubire și pe câți i-am lăsat plini de amărăciune și deziluzionați de lipsa noastră de sinceritate, de dragoste adevărată, de umanitate? Ce am dorit noi de la semenii pe care i-am întâlnit pe cale, pe care destinul ni i-a prezentat pe drumurile vieții noastre? Ce am înțeles noi să fim pentru semenii noștri?
Îmi revine iar în minte chipul acestei tinere răpusă de boala nemiloasă în perioada cea mai frumoasă a vieții ei, coborâtă în mormântul rece și tăcut. Dar flacăra iubirii,a purității și dragostei ei de viață arde cu aceeași intensitate și acum, după zeci de ani de când am întâlnit-o undeva în SUA. Ea nu a murit; ea trăiește și nu va muri cât timp memoria celor care au întâlnit-o este încă vie în mintea și inimile lor.
Cine trăiește acum în inima și mintea noastră? Flacăra cărei iubiri arde acum în inimile noastre? Noi, în mintea și în inima cui suntem?
Sau, cumva am trecut și trecem prin viață absenți, indiferenți și reci față de cei de lângă noi, preocupați doar de propriile noastre griji, interese și capricii?
Ce vom lăsa după noi? Mă uit în jurul meu și constat că în orașul meu, în satul meu natal și în țara aceasta au apărut multe lucruri noi: case, mașini, magazine, locuri de distracție, computere și telefoane mobile și multe, multe altele. Mă uit în jurul meu și văd mult mai puțini copii care să înveselească cu râsetele și jocul lor cartierele și casele noastre. Văd că acum în satul meu natal cu greu se formează o clasă de elevi, iar când eram eu elev, erau cinci clase paralele. Atunci, erau mai mulți oameni și mai puține lucruri, bunuri materiale. Așa o fi oare și în inimile noastre, mai puțini oameni și mai multe lucruri și bani?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *