Pe drumul cărţii

30 sept., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

30 septembrie-1 octombrie 2015: Încep un nou an universitar. Și acum mă văd același din curtea școlii mele din satul Adjudeni, când ne adunam cu toții, îmbrăcați frumos, cu emoțiile care ni se citeau ușor pe fețele noastre de copii nevinovați. A început atunci un drum în viața mea pe care cred că Cel de Sus m-a însoțit mereu.
Imi amintesc cu drag de unii dascăli care mi-au transmis dragostea de carte și de oameni. Curios este faptul că niciodată nu mi-am propus neapărat să merg pe acest drum, nu am concurat cu nimeni și contra nimănui pentru a mă menține pe el. Am mers și continui să merg pe el, pe drumul cărții purtat mai mult de o chemare interioară de a merge spre lumină, spre adevăr. Mi-am dorit să fiu un martor al luminii și adevărului și să le slujesc pe amândouă, o dorință pe care nu am înțeles-o niciodată suficient de bine de unde vine.
Nu-mi arog niciun merit, nu simt nevoia aplauzelor pentru tot ceea ce fac bine (poate că simt mai mult nevoia sugestiilor sau propunerilor de a îmbunătăți lucrurile). Așa cum de mic copil, ieșit din căldura așternutului, mă așezam la marginea drumului atras de razele calde și blânde ale soarelui de dimineață, așa și acum ies și mă îndrept spre școală pentru a fi înveșmântat din nou în razele calde și blânde ale înțelepciunii împletită cu iubirea sinceră de oameni.
Nu știu câtă lumină s-a adunat sub fruntea mea, nici câtă căldură s-a strâns în inimă. Știu doar că așa cum eram în soarele de dimineață din primii ani ai copilăriei, așa cum eram în curtea școlii mele din satul natal, așa cum am fost în Institutul Teologic din Iași, așa cum am fost la universitatea din Roma condusă de iezuiți, așa mă consider și acum: un căutător al luminii și adevărului, pe care însă, fără să cer eu în mod expres, mi s-a cerut să le transmit și altora.
Atâția ani, fără meritul meu, am primit lumină și m-am îmbrăcat în adevăr. De atâția ani încerc să răspândesc lumină și adevăr, dar și căldură și dragoste celor cu care mă întâlnesc pe drumul meu. Așa cum un copil primește lumina, căldura și iubirea părinților pentru ca apoi el, la rândul lui să le ofere copiilor lui, la fel și eu sunt un copil devenit adult care am misiunea de a oferi mai departe ceea ce am primit.
Totul este un dar pe care l-am primit, un mare dar împletit cu o vocație și o misiune. Sunt un răsfățat al sorții, un privilegiat și nu știu cum și cui să-i fiu mai întâi recunoscător. De mic am fost înveșmântat în lumina, adevărul și căldura școlii, iar acum, din nou mi se cere să le ofer și altora. Oare nu este acesta un miracol? Nu am căutat, nu m-am luptat cu nimeni ca să fac ceea ce fac. Pur și simplu, am primit totul gratis, iar misiunea mea este să-mi mențin mintea și inima deschise pentru a înțelege adevărul despre oameni și despre lucruri, ca și despre misterul care înveșmântează întreaga creație; iar apoi să nu țin în mine nimic din ceea ce am primit și înțeles despre rosturile acestei lumi. Viața mea, de simplu muritor și trecător prin lumea aceasta, nu este acum, la un nou început de an unviersitar decât un miracol, o vrajă care mă învăluie ca și soarele cald și blând care-mi săruta chipul în diminețile de vară ale copilăriei mele.
Nu am suferit niciodată nici măcar o clipă de o criză identitară în care să mă îndoiesc de chemarea mea la lumină și adevăr și de misiunea de a le răspândi. Am suferit și sufăr, uneori mai mult, alteori mai puțin din cauza slăbiciunilor mele și mai ales din cauza răutății, egoismului și duplicității oamenilor. Însă totdeauna lumina și adevărul m-au însoțit, indiferent dacă era sau nu soare pe strada mea. Dumnezeu, a continuat să existe pentru mine chiar și în întuneric, chiar și atunci când ceea ce auzeam, vedeam, simțeam era cu totul altceva decât lumină, adevăr, iubire.
Vocația mea de preot și profesor nu este altceva decât un mare dar pentru care astăzi, ca și în fiecare an nu simt decât recunoștință pentru Cel de Sus, pentru dascălii de ieri și de astăzi, pentru elevi și studenți și pentru mulți, mulți alții, inclusiv pentru portarii și femeile de serviciu din universitate, inclusiv pentru surorile din Institutul unde locuiesc.
Nu am căutat niciodată nici vocația de preot, nici pe cea de dascăl, ci constat și acum cu aceeași uimire de odinioară că totul în mine reprezintă un dar oferit cu generozitate, un dar pe care nu știu cât îl merit. Dar nu uit că vocația este în același timp și o chemare, o responsabilitate, o misiune mare în sine și mare pentru rolul pe care îl are în modelarea minții și inimii omului, ambele sanctuare ale prezenței Divinității. Acest lucru nu mă cutremură, dar adesea îmi dă fiori. Sunt eu la înălțimea chemării, misiunii mele? Ofer eu oamenilor măcar puțin din bogăția de lumină și adevăr primite?
Am visat mereu o lume mai bună și mai dreaptă, o lume mai aproape de Dumnezeu, Creatorul ei. Poate că Dumnezeu de aceea a dorit ca eu să fiu printre oameni, pentru ca darul primit de mine să se transforme în misiune (obligație) de a colabora cu toți semenii mei ca lumea aceasta în care trăiesc să aibă mai multă lumină, mai mult adevăr și mai multă căldură în inimi. Poate pentru aceasta mama mea a dorit să vândă vaca ca să aibă bani să-mi cumpere cele necesare pentru școală; poate pentru aceasta atâtea alte persoane mi-au fost alături de-a lungul timpului; poate pentru aceasta sunt și acum, aici, cu aceeași emoție și bucurie în suflet pe care le-am simțit la fiecare nou început de an școlar.

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *