Orientul creștin (istorie și spiritualitate)

administrator 15 Ian, 2016 Cărţi publicate No Comment

Cartea Orientul creștin (istorie și spiritualitate), scrisă de pr. dr. Emil Dumea, a apărut la editura PIM și face parte din colecția tratatelor de Istorie a Bisericii.

Titlu: Orientul creștin (istorie și spiritualitate)
Autor: Emil Dumea
Editura: PIM
Locul și anul apariției: Iași, 2016
ISBN: 978-606-13-3165-9
Format / Pagini: 154 p.
Preţ: 
Vizualizare online pdf_button

Oricare ar fi diferențele etnice, politice, culturale prin care se deosebesc comunitățile creștine orientale de cele occidentale, toate acestea sunt unite de o credință comună. Punctul de plecare al dezbaterii care a opus Biserica latină Bisericilor din Orient, a fost Constantinopolul, Nouă Romă, ctitorit de împăratul Constantin, care a transferat Roma de pe Tibru pe malul european al Bosforului și a făcut din noul oraș capitala Imperiului universal.

Între vechea și noua Romă, ambele fidele unei credințe comune, deosebirile au condus la ostilitate. De o parte și de cealaltă, intransigențele au fost exacerbate din cauza ignoranței și a fanatismului. Catastrofele care au urmat nu au fost doar de natură religioasă. În ceea ce privește Biserica latină, au existat numeroase neînțelegeri. Un exemplu modest ar putea ilustra mai bine mentalitatea predominantă. Pentru mulți creștini catolici era și poate încă mai este actuală convingerea că va veni un timp când limba și credința Romei, vor fi atât pentru Orient, cât și pentru Occident, unicul mod de unitate și de regenerare a creștinătății. Limba latină nu a fost acceptată niciodată de creștinii din Orient. Răspunzând semnalelor venite din Orientul creștin și supunându-se deciziilor pontifilor romani, personalități luminate au efectuat de-a lungul timpului o revizuire a valorilor, a cărei rezultate s-au făcut deja simțite. Printre beneficiile noii situații, se numără și imposibilitatea ca dintre doi interlocutori unul să fie socotit în mod sistematic eretic de către celălalt.

Comunitatea creștinilor din Orient își practică într-un mod diferit religia față de Occident, chiar și în prezent, iar printre teologii săi sunt și mulți laici bine pregătiți. Creștinului oriental îi place să achiziționeze obiecte bisericești, în special lumânări. El participă la serviciul religios numit Liturghie și nu așteaptă totdeauna sfârșitul ca să iasă din biserică. Practică puțin sacramentele, dar când o face, îndeosebi de Paști, postește cu strictețe. De altfel, ține să primească Euharistia sub formă de pâine fermentată, și când i se spune de o eventuală inter comuniune între catolici și ortodocși, răspunde că i-ar fi silă să primească pâinea nefermentată a latinilor, pâinea diavolului, cum i s-a zis când era copil. Evlavia de care dă dovadă este simplă, mai ignorantă decât cea a latinilor, se complace bucuros în literaturi edificatoare, care promovează miracolele. Și îndeosebi, oricare ar fi situația și cultura sa, el este un devotat al icoanelor sfinte, care sunt pentru el mai mult decât niște imagini. În exces, acest fel de manifestări devin o superstiție. Dar sub o forma rezonabilă, devoțiunea față de icoane reprezintă unul dintre punctele particulare și incontestabile ale evlaviei. După ceremonialul Liturghiei, celebrantul venerează solemn icoanele din biserică. Cultul sfintelor imagini, încărcate de o putere aproape sacramentală și de o istorie eroică, este manifestarea cea mai originală a pietății ortodoxe. Acest capitol este esențial și nu ar trebui neglijat pentru cine vrea să înțeleagă Ortodoxismul.

Cunoașterea vieții călugărilor este indispensabilă dacă vrem să pătrundem în psihologia religioasă a Orientului creștin. Această masă considerabilă, majoritar laică, dar dedicată prin vot contemplației, are în viața bisericii din Orient o pondere particulară. Se distinge între ei o elită cultivată, a cărei formație intelectuală a fost dobândită, de obicei, înainte de a intra în mănăstire.

Din această elită fac parte egumeni, patriarhi, episcopi, teologi, importanți autori spirituali și egumeni. Există mai ales mulțimea batalioanelor fără grad. Credința lor este simplă și hrănită îndeosebi cu exemple și povestiri edificatoare. Dar această credință arzătoare, apropiată de cea a poporului din care au venit în mare număr se bucură de un prestigiu incontestabil. Ei au luptat cu distrugătorii de icoane disprețuind total insulta, persecuția și moartea și au ieșit victorioși. Printre aceștia se remarcă asceții mai vârstnici, înțelepți duhovnicește, dăruiți contemplației și experți în cunoașterea sufletelor. Un loc cu o mare încărcătură spirituală pentru aceștia este reprezentat de Muntele Sfânt din peninsula Athos.

Odată descrisă ascensiunea religioasă a lumii dominată de noua Romă, trebuie amintite prăbușirile provocate de catastrofa care a pus capăt Imperiului Bizantin: cucerirea capitalei de către turci. Cunoscut la modul general, evenimentul marchează, după convenția istorică, sfârșitul Evului Mediu, dar nu sfârșitul unei lumi religioase, ci acela al strălucirii sale. Ortodoxia, în mare parte, intrase în captivitate. Islamul ținea sub dominația sa toată Peninsula Balcanică, Serbia, Bulgaria, Moldova și Tara Românească și rămășițele Bizanțului. Această stare de constrângere a ortodoxiei va dura până la primele răscoale ale populațiilor din Balcani la începutul secolului al XIX-lea.

Săvârșită în 988 prin convertirea marelui prinț Vladimir din Kiev, intrarea Rusiei în creștinism a fost pregătită cu un secol înainte. Ciril și Metodiu, doi călugări frați născuți în regiunea Salonic unde se vorbea un dialect slav, au fost trimiși în misiune la moravi (Cehoslovacia) de patriarhul Foție. Pentru nevoile apostolatului lor, ei au pus la punct un alfabet care trebuia să facă din slavonă o limbă a Bisericii și a culturii. Sprijiniți la început de papa, succesul lor a fost ruinat de episcopatul latin din mărcile germane (episcopatul de la hotar). Au avut loc neînțelegeri din cauza limbilor vorbite și a influențelor existente, după care moravii au trecut la latinism. Lucrarea celor doi frați a început să se dezvolte într-un fel neașteptat: sârbii, bulgarii, rușii, toți vorbind sau înțelegând slavona, au trecut la creștinismul predicat într-o limbă îmbogățită, dar totdeauna în referință la orașul-mamă al Constantinopolului. Transmis de Bulgaria spre vest și de Bizanț spre sud, creștinismul, practicat mai întâi la Kiev, a câștigat întreaga Rusie. În această lucrare de transmitere a noii credințe, călugării au avut rolul cel mai eficace.

Amenințată la Bizanț, crucea a fost menținută la înălțime în întreaga Rusie. De-a lungul unei dinastii inaugurată la mijlocul secolului al IX-lea și prelungită până la începutul secolului al XVII-lea, prinții și țarii ruso-varegi, veniți din Scandinavia, au reușit să unească pământurile rusești între niște granițe care au rămas aproape neschimbate. Convertiți la creștinism în forma sa bizantină, religia fiind consecința cuceririi, popoarele unite deveneau în același timp ortodoxe. Relațiile cu Bizanțul au fost statornice până în momentul când Moscova, după căderea celei de a doua Rome, se proclamă ca a treia Romă, sub vulturul cu două capete.

În Sfânta Rusie, instituția monastică a fost în primul plan al sfințeniei și civilizației. Atunci, masele considerabile își aveau laici evlavioși cu totul ignoranți, însă elitele spirituale au fost în felul lor o reflectare a monahismului grec. În special pelerinajul la Sfântul Munte al Athosului incita toată această lume evlavioasă să se adape la izvoarele sfințeniei curate ale vechilor Părinți. De altfel, rușii aveau aici o mănăstire celebră și colonii în plină dezvoltare.

Monahismul rus oferă tabloul unor mentalități opuse care se regăsesc în multe din societățile călugărești. Unii, în căutarea unei desăvârșiri riguroase, revendică odată cu practicarea sărăciei integrale, eliberarea de orice legătură cu lumea și o mare libertate în împlinirea vocației lor. Alții, mai atrași de orașe, organizează comunitățile lor în structuri instituționale în care disciplina colectivă reglementează viața religioasă a indivizilor în cele mai mici detalii. Acest tip de mănăstiri, de mare anvergură și adeseori de o mare bogăție și influență, vor practica uneori față de autorități o atitudine de supunere convenabilă, ceea ce era un evident pericol pentru compromisuri. La Athos, mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon copleșită cu favoruri de autorități, avea la un moment dat 2.000 de călugări și 700 de servitori.

Oricare ar fi diferența de asceze, un călugăr credincios, savant sau ignorant, este totdeauna un personaj important în cosmosul creștinătății. Dostoievski l-a amintit profetic în „Frații Karamazov”: „Aceștia sunt călugării, acești blânzi, acești transfigurați de singurătate și de rugăciune, care vor salva poate încă o dată pământul rusesc, căci într-adevăr ei sunt gata în tăcere pentru ziua, ora, luna și anul”. În singurătatea lor, ei păstrează imaginea lui Cristos, asemănătoare și intactă, în puritatea adevărului divin pe care ni l-au transmis primii Părinți, apostolii și martirii. La momentul potrivit, asceții din Orient vor descoperi lumii șovăitoare adevărul.

În perioada cât Bizanțul se afla sub dominația turcilor, două fapte sunt demne de menționat. Mai întâi, este mesajul pe care savanții greci, fugind din capitala lor profanată, l-au adus în Occident împreună cu tezaurele înțelepciunii antice. Asupra acestui punct au fost aduse precizări: când, în jurul anului 1453, savanții greci au emigrat în Italia, nu au fost primii ajunși acolo; existau predecesori. Pe de altă parte, un număr de italieni călătoriseră din Toscana la Cornul de Aur, de unde aduseseră cărți și știință.

Al doilea punct care trebuie reținut este supraviețuirea ortodoxiei și a ideologiei bizantine sub regimul turc. În condiții de viață dificile, popoarele slave și grecești au rămas fidele credinței lor timp de mai bine de patru sute de ani. Odată cu insurecția, libertatea reapăru din nou și, odată cu ea, ortodoxia ieși din întuneric pentru a se arăta neschimbată și totdeauna sănătoasă, în diversitatea Bisericilor locale constituite după jumătatea secolului al XIX-lea. La Roma, în bazilica sfântului Petru, patriarhul Athenagoras I a dat mărturie despre aceasta atunci când a împărtășit cu evlavie agapa fără să latinizeze.

Pr. dr. Emil Dumea

Articole recomandate

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *