Oameni transfiguraţi?

27 aug., 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Sunt în Danemarca și în puținele zile pe care le trăiesc aici, încerc să surprind cât mai multe aspecte din viața oamenilor acestei țări plină de verdeață și de ferme agricole. Printre atâtea altele, un lucru care m-a surprins pozitiv a fost liniștea și calmul pe care le-am citit pe fețele danezilor. Știu și care este explicația acestui fapt: Starea materială suficient de bună și stabilă care le permite să nu se agite prea mult și să-și trăiască zilele fără mult stres sau teamă că mâine sau poimâne nu vor mai avea ce să mănânce.
Din cele aflate de la alții, danezii, ca și mulți alți occidentali, nu prea gândesc pe verticală, adică nu prea se gândesc la Dumnezeu sau la cele sacre, iar în discuțiile lor problemele religioase sunt cvasi inexistente. Nu știu dacă din acest motiv, când se lovesc de o dificultate mai mare, când sunt încercați de diferite probleme sau de boală, foarte mulți dintre dânșii cad în depresie, fug la psiholog și consumă anxiolitice.
Mă întrebam în paralel, de ce mulți dintre românii noștri care merg mai mult sau mai puțin regulat la biserică, care își fac semnul crucii când trec prin fața ei, care o scurtă rugăciune o fac zilnic, de ce chipurile lor sunt adesea absente, posomorâte sau chiar triste? Oare din cauza greutăților materiale?
De fapt, cum ar trebui să arate chipul unui om care s-a întâlnit cu Dumnezeu? Copil fiind, preotul din sat era pentru mine o persoană pe care o priveam cu un aer mirat, cu admirație și respect și chiar dacă știam că fumează țigări Mărășești (tatăl meu fuma Naționale), pentru mine era ca un om din altă lume, omul lui Dumnezeu, pentru care aveam un fel de venerație inexplicabilă; și aceasta pentru că el stătea mult timp în biserică și se ocupa de lucrurile lui Dumnezeu.
Dar cei mulți care se ocupă de lucrurile acestei lumi, dar au și ei contact cu divinitatea, cu lucrurile lui Dumnezeu, care se spovedesc, se împărtășesc, se roagă, chipurile lor cum ar trebui să arate?
Cât de frumoși, plăcuți, plini de bucurie sunt cei care se întâlnesc după o lungă pauză! Cât de strâns se îmbrățișează, cât de multe au să-și spună! Și aceasta fiindcă se întâlnesc cu persoana dragă inimii lor. Dar întâlnirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune, în spovadă sau împărtășanie schimbă ceva în viața noastră? În fond, cât de important este Dumnezeu pentru noi și pentru viața de fiecare zi? Înțeleg că în fața Lui trebuie să fim plini de respect și reculegere interioară, dar nu înțeleg fețele absente ale tuturor acelora care se împărtășesc și care nu emană bucurie, fericire, nici în momentul împărtășirii, nici după. Am văzut persoane ale căror chipuri radiau de fericire și admirație în fața unui pahar cu vin sau a unei mâncări gustoase și nu conteneau să laude calitățile vinului și savoarea mâncărurilor de pe masă, dar pe aceleași persoane nu le-am văzut transpirând de fericire în fața lui Isus Cristos pe care îl primeau în Euharestie și nici să laude apoi bunătatea și măreția lui Dumnezeu cu care s-au împărtășit. Cum se explică acest lucru?
În ziua Primei Împărtășanii, copiii sunt îmbrăcați în alb, iar la biserică și apoi în familie se face o mare sărbătoare, pentru că în acea zi, acel copil l-a primit pentru prima dată pe Isus Cristos în Sfânta Împărtășanie. Cum se explică faptul că după acest eveniment extraordinar din viața lor, pe mulți din acești copii nu-i mai prinzi la Împărtășanie decât după mai mulți ani, când vin din nou pentru a primi sacramentul Mirului? Iar apoi, și mai rău, nu-i mai vezi la Împărtășanie până hăt după mulți ani, când vin să se căsătorească?
În fond, în concretul vieții noastre, care este efectul, impactul întâlnirii noastre cu Dumnezeu? Ne transfigurează El chipurile noastre?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *