Nevoi şi speranţe…iluzorii?

22 Ian, 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Discutam cu cineva despre pensionari; mulți dintre ei au pensii de 400 lei și trebuie să supraviețuiască din acești bani. Noroc că unii mai au un petec de pământ pe lângă casă și două găini în coteț, eventual și un purcel, căci altfel ar muri de foame. In țara aceasta or fi vreo 5 milioane de pensionari, iar dintre aceștia cel puțin 30 % au această pensie de mizerie, adică mai mult de un milion și jumătate de persoane. Așa sunt pensiile în mediul rural, la limita supraviețuirii. Cine dintre acești necăjiți are vreun copil cu suflet mai mare, care se mai îndură de părinți, mai primește câte ceva pentru a-și duce zilele; cine nu, poate că se gândește că totul se va termina curând, că nu mai are multe zile de trăit. Vorbindu-mi despre mama sa, respectiva persoană îmi spunea, printre altele: “Dar să știi că și la țară, nu toți au puterea să mai muncească, iar dacă nu muncești, nu ai; nu plătesc intreținere, dar cumpără lemne, plătesc pe alții să le aducă apă sau se târâie cum pot; este foarte greu și într-o parte și în alta. Bătrâni, bolnavi; mama mea din 400 de lei, 250 îi dă pe tratament. Lumina, butelie, ulei, orez, zahăr și mai știu eu ce, sunt gata. Aratul pământului o costă cât și-ar cumpăra pâine zilnic tot anul. Eii, eu mă rog să fie ea sănătoasă, să o știu în viață cât mai mult timp. Nu prea ascultă, nu pricepe că e bătrână, bolnavă și singură.”
Vorbeam nu demult cu o angajată în universitate, care face curățenie și îmi spunea că are salariul minim pe economie, că are de întreținut la școală doi copii, că soțul nu lucrează; avea atâta durere în glas, că a izbucnit în plâns și nu se putea opri. In fața plânsului ei, am simțit că și sufletul meu plânge. Văd atâta sărăcie și durere în jurul meu și mă întreb cum de este posibil ca atâta amar de oameni să trăiască la limita subzistenței într-o țară care este membră UE deja de mai mulți ani. Ce fel de sistem economic funcționează în țara asta?
Eu știu că statul, printre obligațiile lui fundamentale, are datoria de a asigura o viață decentă cetățenilor lui. Ce fel de stat este acesta în care milioane de oameni suferă de frig și de foame, într-o sărăcie atât de umilitoare? Cine și cum sunt cei care fac legile? De ce aceste legi permit ca unii să aibă bunuri cu nemiluita (cum și-au însușit aceste bunuri?), iar alții să rabde de foame și frig?
Ponta ne spunea nu demult să nu-l votăm pe Iohannis, căci neamțul acesta o să hăcuiască pensiile acestor oameni atât de necăjiți. L-am votat pe Iohannis, sperând exact opusul spuselor lui Ponta. Iar sărmanii pensionari mai speră în 50 lei în plus la pensie. De fapt, de zeci de ani, pensionarii tot speră la o pensioară mai mărișoară și probabil or să moară cu această speranță, căci majorările sunt total nesemnificative în raport cu prețurile și costul vieții.
Lăsând deoparte ce a afirmat sau declarat unul sau altul dintre candidații la președinție, pe mine mă înspăimântă și mă doare până în adâncul sufletului și al inimii durerea și umilirea atâtor români care au muncit cinstit, corect zeci și zeci de ani, iar acum își duc bătrânețile în aceste condiții.
Glasul lor se ridică la ceruri, ca și plânsul acelei mamei pe holul universității. Sărăcia și durerea lor este ca o rană vie în trupul acestei țări, trup care mai suferă și de hemoragia milioanelor de români plecați prin străinătățuri, după un trai mai bun. Si ca răul să fie și mai mare, în urma plecării lor, au rămas aici nenumărați copii dezorientați, care își întind brațele să cuprindă gâtul mamei sau al tatălui lor, iar aceștia sunt departe, tare departe de ei, dar mai ales departe de inima lor care suferă traumatizată. Sunt răni și dureri mari în trupul acestei țări, care astăzi nu mai aude glasul mincinos al lui Ceaușescu, dar aude glasul altor mincinoși și impostori, lacomi de bani și putere, ale căror averi le depășesc cu mult pe cele ale soților Ceaușescu.
Si ca să nu mă limitez doar la constatări, îmi vine în minte și o idee pozitivă: Mă gândesc că ar fi tare bine, de exemplu, pentru cei care navighează ore în șir în lumea anonimă, ireală a internetului, să mai lase touchscreen-ul sau laptop-ul și să coboare în lumea lipsurilor și durerilor unei mame care plânge, căci nu are ce să pună pe masă copiilor ei, sau să deschidă ușa unor bătrâni care numără cu mâna tremurândă ultimii bănuți cu care să-și cumpere 1 kg de cartofi de la piață. Multe lucruri se pot remedia în țara asta și în bună parte remedierea lor poate începe de la noi, de la fiecare dintre noi.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *