Muncă și odihnă

31 Oct, 2017 Raze de lumină 1 Comentariu

MUNCĂ ȘI ODIHNĂ
În Sfânta Scriptură Dumnezeu ne spune: ”Adu-ţi aminte de ziua de sabát ca s-o sfinţeşti! Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toate lucrările tale! Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci nicio lucrare nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici animalele tale, nici străinul care este înăuntrul porţilor tale! Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul şi marea şi tot ceea ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de sabát şi a sfinţit-o” (Exod 20, 8-11).
Iar prima poruncă a Bisericii ne spune: ” Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de Biserică şi să participi la Sfânta Liturghie în toate duminicile şi sărbătorile de poruncă”. Aceasta înseamnă în primul rând, participarea la Sfânta Liturghie, dar şi evitarea muncilor care nu sunt necesare.
Conform Codului Muncii, săptămâna de lucru înseamnă 40 de ore, adică opt ore zilnic, de luni până vineri.
Ce ne spun nouă, creștinilor aceste învățături ale lui Dumnezeu, ale Bisericii și ale legislației civile?
Ne spun că munca este o datorie și un drept în același timp pentru oricare dintre noi. Și ne mai spun că alături de muncă, noi trebuie să ne și odihnim și să sfințim ziua Domnului, care este Duminica, fiindcă în această zi a înviat Domnul și Mântuitorul nostru, Isus Cristos.
Dacă ne gândim bine și mai profund la munca pe care o desfășoară oamenii, printre altele putem constata cum munca poate să fie pentru ei o binecuvântare, dar se poate transforma și într-un blestem. Blestem sau păcat, pentru că omul poate munci nu pentru binele lui și al altora, ci prin muncă poate să-și facă rău, lui și celorlalți. Prin muncă, omul poate produce roade bune, dar poate produce și roade rele. Ca să nu mai spunem că tot prin muncă, omul se poate ridica contra lui Dumnezeu și contra ordinii pe care Creatorul a stabilit-o în lucrările sale. Și tot prin muncă, folosindu-se de inteligența și puterea primite de la Dumnezeu, omul își poate înălța idoli; sau munca în sine să fie idolatrizată. În cartea Genezei, capitolul 11, versetele 1-4, citim cum oamenii au dorit să-și construiască o cetate cu un turn care să ajungă până la ceruri. Prin aceasta voiau să-și facă un nume cu care să se mândrească, să-și facă un titlu de glorie; să devină rivalii lui Dumnezeu. Uitaseră acei oameni că ei primiseră deja un nume, cel încredințat de Dumnezeu lui Adam și Evei. Nu-i mai interesa cum i-a creat Domnul; acum doreau să-și dea ei un nume, să se afirme în fața Celui Atotputernic; eventual, să-l scoată din planurile lor. Ce a urmat? A urmat încurcarea limbilor lor. În autosuficiența pe care și-au arogat-o, oamenii au ajuns să nu se mai înțeleagă unii cu alții. Ceea ce se întâmplă și astăzi, ori de câte ori prin munca lor, prin ceea ce realizează, oamenii nu se mai încadrează în planul pe care Domnul îl are cu această lume și cu tot ceea ce există. Atât pe acest pământ, cât și în întregul univers există o ordine și o armonie pe care omul, prin tot ceea ce face, trebuie să le respecte și să se încadreze în ele. Prin toate activitățile sale, prin puterea tehnicii pe care omul a dezvoltat-o atât de mult, el trebuie să-și păstreze vocația de administrator al bunurilor lui Dumnezeu.
Este posibil ca îmbătat și orbit de propriile realizări, omul să se creadă autosuficient și să raporteze totul la el și la realizările lui. Aceasta înseamnă pură idolatrie, prin care omul ajunge să se închine operelor sale; să se închine în fața propriei imagini, adică să-i ia locul lui Dumnezeu.
Munca noastră, în schimb, trebuie să rămână ceea ce a stabilit Dumnezeu să fie, adică o colaborare la lucrarea Lui, lucrare pe care a început-o la creație și pe care o va continua până la sfârșitul timpurilor. Până atunci, omul trebuie să rămână colaboratorul lui Dumnezeu, colaborator al lucrărilor sale și al ordinii stabilită de El în tot ceea ce a creat. În ordinea și armonia creației, Dumnezeu a stabilit și un timp în care creatura să-l adore pe Creator și să se odihnească. Așa a stabilit Domnul; a stabilit o zi din cele șapte ale săptămânii în care omul să se odihnească și să-l cinstească pe El, Domnul și Dumnezeul său, al omului.
În schimb, nu de puține ori omul ignoră ordinea divină, și prin activitățile sale se ridică contra lui Dumnezeu, contra semenilor săi și contra întregii creații. În loc să devină o activitate care să-i folosească lui și semenilor săi, munca se poate transforma într-o ocazie de păcat. Mai rău, munca omului poate crea structuri ale păcatului, iar acestea nu sunt puține.
Homo faber sau homo oeconomicus trebuie să-și însușească în gândirea și faptele lui înțelepciunea lui Dumnezeu sădită în toată creația. Ceea ce înseamnă că fără Dumnezeu, și cele mai strălucite realizări ale omului nu sunt decât vanitate și sterilitate socială. Așa cum, de exemplu, constatăm că se întâmplă cu enormele blocuri construite în timpul comunismului. Atunci când le-au construit, oamenii credeau că ele redau splendoarea și măreția unui sistem și a unei ideologii considerate mărețe și de care toți să se mândrească. Cu timpul, s-a verificat că acele enorme construcții nu sunt pentru binele real al omului și au falimentat lamentabil, odată cu falimentul sistemului și ideologiei comuniste. La fel cum s-a întâmplat și cu toate acele uzine și fabrici enorme ajunse acum o ruină. La fel ne putem întreba ce se va alege peste câteva decenii cu toate casele mărețe pe care oamenii noștri le-au construit trudind din greu prin străinătățuri. Cine va mai locui în ele și cu ce vor fi întreținute?
Cât de mult avem nevoie de înțelepciunea care ne vine de sus, pentru ca ceea ce noi construim astăzi să nu devină mâine o rușine! Poate că ne-a prins mania construcțiilor. În satul meu natal s-a dublat numărul caselor, dar s-a înjumătățit numărul copiilor. Deci, încotro ne îndreptăm muncind din greu, uitând nu de puține ori că duminica este zi de odihnă, ziua Domnului? Sau, fiindcă trudim atât de mult toată săptămâna, duminica zacem lați în pat, sau ne amețim cu alcool ca să uităm oboseala acumulată, pentru ca de luni să o luăm iar de la capăt cu aceleași munci istovitoare, nesătui de tot ceea ce am acumulat, dornici să acumulăm mai multe bunuri. Încotro ne îndreptăm muncind în felul acesta? Cred că este neapărat necesară o întoarcere la ordinea stabilită de Domnul în toată creația sa. Iar prin munca noastră, trebuie să colaborăm cu Dumnezeu care ne-a lăsat nu proprietari, ci administratori ai bunurilor sale.

Articole recomandate

Comentarii la acest articol

  1. Când eram copilă, probabil aveam 12-13 ani, mama mă lua cu ea la munca câmpului. Îmi amintesc una din aceste zile când eram cu mama la rărit mălai (sorg), foarte obositoare muncă, migăloasă, mai ales că nu făceam zilnic astfel de munci. În acea zi, lângă ogorul nostru, erau veniți la munca câmpului și vecinii noștri, oameni în vârstă, moș Vasile cu mătușa Iova și cu fiica lor Maria care era cam de vârsta mamei mele. Am muncit cu toții o bună bucată din zi, mama zorindu-mă mereu să țin pasul cu ea, dar eu mă mai opream în coada sapei și mă uitam și la ogorul unde lucrau vecinii noștri. Nu mică mi-a fost mirarea când îi văd că se opresc din lucru, se pun cu toții în genunchi și își fac semnul sfintei cruci. “E amiază, îmi spune mama, fac Ingerul Domnului! Aud imediat clopotul Bisericii că trage de amiază, facem și noi cruce, mama zice Doamne ajută!… și mă zorește să ne continuăm treaba mai departe.
    Vecinii noștri s-au rugat preț de câteva minute și apoi au așternut masa și s-au așezat cu toții jos, pe caldarâm, să mănânce. Când au terminat de mâncat s-au închinat din nou, au strâns masa și s-au așezat pentru odihnă. După o jumate de ceas de odihnă, au început din nou munca în liniște.
    Eu cu mama am muncit în mare zor să terminăm și să ajungem acasă în timp, să pregătească mama cina, să fie gata când ajunge tata.
    Istovită de munca grea a câmpului, copil fiind, spre seară am adormit buștean dar mi-a rămas viu în minte tabloul frumos al familiei în rugăciune și muncă, ce bine se asemănau cu Sf. Familie! De atunci mi-au rămas vii în minte aceste imagini, iar azi parcă s-a întors timpul, îi revăd și parcă mă simt din nou copil.
    Muncă cumpătată, rugăciune, masă și odihnă!
    Acum, ospătați și vă odihniți cu toții în patria cerească unde sper că ne vom reîntâlni să ne rugăm împreună!

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *