Mă tem de tăcere

29 aug., 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Nu știu de ce mă neliniștesc nu vorbele oamenilor, cât mai mult tăcerile lor.
Adesea, sub cuvintele multe pe care le rostesc, mă interesează de fapt ce au dorit oamenii să spună și ce se ascunde în spatele vorbelor lor.
La fel cum, nu exteriorul omului mă preocupă, mă bucură sau mă neliniștește, ci ceea ce ascunde el. Pot să umble oamenii cu pantalonii rupți pe fiecare centimetru pătrat, să-și facă părul, frizura în toate manierele posibile, să se tatueze în modurile cele mai stranii, să-și pună piercing-uri câte vor, să-și facă operații estetice; toate acestea mă interesează puțin sau chiar deloc. Ceea ce aș dori să înțeleg sunt ofurile sau bucuriile inimii oamenilor, gândurile lor, dorințele și sentimentele, căci acestea formează acel ocean adânc în care este cufundat misterul omului.
La fel, nu mă neliniștește o persoană dispusă să se certe cu mine de mai multe ori pe zi. Mă neliniștește, în schimb, omul care tace, care trece pe lângă mine ca și cum nu aș exista, care nu are nimic de spus, nici de bine, nici de rău.
Mă tem de omul care tace; la fel cum mă preocupă omul care trece neobservat prin viață.
În tăcerile profunde se ascund marile drame ale omului, drame care merg până la tăcerea absolută a morții. Un om care tace este un om care merge spre mormânt.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *