La loc de cinste: părinţii, dascălii şi preoţii

16 Ian, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

În casa copilăriei mele, mâncam toți odată la aceeași masă aceeași mâncare, iar înainte și după masă ne rugam lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru darurile primite și pentru ca să nu lipsească cele necesare și celor care au mai puțin decât noi. Iar mofturi nu se făceau la masă, pentru că hrana aceea simplă dar sănătoasă era rodul muncii părinților mei, o muncă adesea grea, dar totdeauna demnă și cinstită. Ca atare, a face moft la masă reprezenta un act de impietate și de ofensă gravă adusă muncii și palmelor bătătorite ale părinților mei. Palmele muncite ale părinților mei au fost și rămân pentru mine înveșmântate într-o aureolă a recunoștinței, admirației și respectului. Mâinile lor harnice și oneste îmi puneau în strachină sau castron porția de mâncare pe care o primeam cu un fel de respect asemănător cumva cu cel pe care îl aveam pentru hostia sfântă de la altar prin care preotul mă împărtășea cu trupul și sângele lui Isus Cristos. Așa am fost educat eu, cu respect pentru părinți, pentru familie și pentru biserica din satul meu natal. Casa și biserica au rămas pentru mine locurile care mi-au format gândirea și modul de a mă raporta la oameni și la societate în general.
Casa și biserica au fost și rămân coloanele pe care s-a ridicat tot ceea ce este bun în mine. Acolo mi-au fost transmise cele mai importante valori ale vieții mele ca om și ca creștin. Prin ele, casă și biserică, am învățat și mi-a intrat în adâncul ființei convingerea că nu sunt singur și că tot ceea ce am și sunt, sunt în primul rând daruri pe care le-am primit, sunt valori și idealuri care mi-au fost oferite cu generozitate dar și cu sacrificiu de părinții și de preoții din satul natal.
Și adaug al treilea loc căruia îi datorez ceea ce sunt, mă refer la aspectele pozitive, căci cele mai puțin pozitive îmi aparțin aproape în totalitate. Școala, cu învățătorii și profesorii ei, împreună cu elevii cu care am fost împreună opt ani de zile, este cea care mi-a deschis ochii spre lumina cunoașterii și a științei, spre frumusețile vieții, ale naturii, spre tainele ei.
Aceste trei celule de bază, familia, biserica și școala consider că vor rămâne mereu la baza unei lumi drepte și demne pentru oameni.
Nu știu de ce-mi face impresia că astăzi se dă o prea mare atenție banului și bunurilor materiale ca indicii principale ale bunăstării omului și societății. Iar printr-o tehnică a informării și comunicării care domină planeta, omului îi sunt induse false principii și valori, false modalități de gândire și acțiune.
Continui să cred că familia este sacrosanctă și că nimeni și pentru niciun motiv nu are nici cel mai mic drept să atenteze asupra unității și indisolubilității ei, iar orice instituție publică sau privată trebuie să tuteleze familia, casa omului, mai presus de orice alt interes. Mă doare să constat cum astăzi atâția părinți au plecat din casa lor, de lângă copiii lor și pribegesc prin străinătăți. Mă doare să constat că atâția tineri nu pot să-și aibă o casă a lor, să-și întemeieze o familie a lor și stau pe unde apucă și trăiesc de azi pe mâine într-o continuă nesiguranță. Ceva trebuie schimbat neapărat în această țară!
Fără a atenta cu ceva la importanța statului laic, consider că rolul bisericii în societate rămâne fundamental în a-l ancora pe om în transcendent, în valori și idealuri absolute, în a-l scoate din banalitatea, pragmatismul sau non-sensul în care îl cufundă interesele pur materiale. În om, care nu este doar materie, dar și spirit și suflet nemuritor, Dumnezeu și-a sădit chipul său, iar biserica are misiunea de a-l ajuta mereu să-și descopere și să-și îngijească acest chip, prin care el strălucește în fața semenilor și-i aduce slavă Creatorului și Răscumpărătorului său. Biserica nu trebuie să caute recuperarea de păduri sau alte bunuri confiscate de comuniști, ci are misiunea de a-i căuta pe oameni (slujindu-i cu dezinteres), ajutându-i în drumul lor spre Dumnezeu.
Consider că școala rămâne, așa cum a fost dintotdeauna, sanctuarul luminii minții, al întăririi voinței și al formării caracterelor puternice. Școlile noastre, pe lângă multe aspecte bune pe care le constat în ele, au două mari lipsuri: o salarizare necorespunzătoare a profesorilor și o scădere gravă a numărului elevilor. Ambele probleme sunt semnele evidente ale bolilor de care suferă societatea noastră: scăderea importanței învățământului și culturii și scăderea drastică a natalității. Dascălul nu este un simplu transmițător de cunoștințe; el este mult mai mult, un far de lumină și model de urmat în viață. În fața lui trebuie să avem respect, să-l iubim și să-l ascultăm, așa cum trebuie să o facem față de părinții și preoții noștri.
Dacă dorim să trăim într-o societate mai bună decât cea de acum, atunci să repunem la loc de cinste pe părinți, dascăli și preoți, iar ei înșiși să-și ia mai în serios rolul și menirea pe care le au.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *