Istoria Bisericii (secolele XVI-XXI)

administrator 31 Ian, 2016 Cărţi publicate No Comment

Cartea Istoria Bisericii (secolele XVI-XXI), scrisă de pr. dr. Emil Dumea, a fost publicată în anul 2015 la editura Sapientia, în colecţia Istoria Bisericii. Cartea apare în format 14×20 cm, are 400 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice la prețul de 25 lei.

Titlu: Istoria Bisericii (secolele XVI-XXI)
Autor: Emil Dumea
Editura: Sapientia
Locul și anul apariției: Iași, 2015
ISBN 978-606-578-236-5
Format / Pagini: 14×20400 p.
Preţ: 25 lei
Vizualizare online pdf_button

Pr. dr. Emil Dumea este cunoscut cititorilor noștri cu cartea Teme de istorie a Bisericii, publicată în anul 2002, în care a realizat o sinteză a istoriei de două mii de ani ai Bisericii. În studiul apărut recent la Editura Sapientia, Istoria Bisericii (secolele XVI – XXI), pr. Dumea a dorit să trateze mai amplu o perioadă mai scurtă a istoriei Bisericii, și anume cea cuprinsă între secolele XVI și XXI.

Parcurgând acest arc al istoriei Bisericii, atenția se îndreaptă la început spre Reforma protestantă și repercusiunile ei în viața Bisericii Occidentale. Evaluarea acestei probleme este făcută cu foarte mare precizie în primul capitol, unde sunt prezentate țările care au resimțit cel mai mult consecințele Reformei. În continuare sunt evidențiate intervenția magisteriului bisericesc prin Conciliul din Trento (1545-1563) și Contrareforma catolică. O atenție specială este acordată activității „Societății lui Isus”, ordin călugăresc înființat de sfântul Ignațiu de Loyola.

Specific acestei perioade este încreștinarea noilor continente. De aceea autorul oferă un spațiu amplu problemelor misionarismului și al evanghelizării pe noile continente, dar și uniatismului de pe continentul european. Iluminismul și nașterea statelor moderne aduc cu sine și o contestare a Bisericii atât din exterior, cât și din interior, prin acele curente cunoscute cu numele de galicanism, febroniansm, iosefinism etc. În acest context istoric, autorul realizează și un profil al păstorului Bisericii, scoțând în evidență diferite tipologii de formare și activitate a preotului.

Secolul al XIX-lea, deși este marcat de ascensiunea autorității statului asupra Bisericii, cunoaște o nouă conștiință misionară și un nou avânt în evanghelizare, mai ales prin apariția unor noi ordine călugărești ce s-au dedicat asistenței sociale și educației. Tratatul se încheie cu evaluarea vieții Bisericii în secolul al XX-lea, având în centru evenimentul Conciliului al II-lea din Vatican.

Prin studiul său, pr. dr. Emil Dumea reușește să aducă mai multă lumină asupra evenimentelor care au marcat viața Bisericii Catolice în acest arc de timp. De aceea îl recomandăm tuturor celor interesați de istorie, pentru că doar cunoscând trecutul ajungem la o înțelegere mai clară a prezentului.

Pr. dr. Emil Dumea

* * *

Prezentare generală
În paginile care urmează intenționăm prezentarea generală a unora din cele mai mari realități ale Bisericii Catolice de după reformele protestante până în prezent. Precizez că aceste teme sunt elaborate în vederea completării unora din informațiile cu caracter general prezente în orice compendiu de istorie a Bisericii, cum este, de exemplu, cel al lui L. Hertling (*HERTLING, L., Istoria Bisericii, trad. română Emil Dumea, Iași 1998), publicat pentru prima dată și în limba română1. Am considerat necesară o astfel de prezentare mai în detaliu a unor teme atât pentru a aduce un plus de claritate în anumite probleme mai importante, cât și pentru a stimula o cercetare și o cunoaștere mai profundă a istoriei bisericești.

Menționez că prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustivă; o astfel de tratare cere un studiu amănunțit, în primul rând, al izvoarelor istorice și apoi o analiză și o evaluare de ansamblu a lucrărilor de specialitate în domeniu, ceea ce nu se poate realiza, dată fiind atât finalitatea acestor prezentări (informarea și formarea istorică generală a cititorilor), cât și timpul și posibilitățile relativ restrânse de informare și cercetare.

Alegerea temelor urmează criteriul importanței problemelor în cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi și prezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, în perspectivă istorică globală, au avut o deosebită influență asupra mersului istoriei.

Prezentarea tematică își păstrează caracterul provizoriu, rămânând, ca pe viitor, să fie din nou aprofundată și completată cu alte aspecte și particularități. Se înțelege apoi că, în totalitatea lor, aceste teme nu formează un curs complet de istorie bisericească.

În elaborarea și prezentarea acestor pagini m-am folosit, în primul rând, de manualul de Istorie a Bisericii condus de H. Jedin, ediția italiană (*JEDIN, H., ed., Storia della Chiesa, I-X, Milano 1983-1984), de cel coordonat de A. Fliche-V. Martin (*FLICHE, A., – MARTIN, V.,– DUROSELLE, J.B., – JARRY, E., Storia della Chiesa, I-XXIV, Torino 1979-1990), de alte manuale precum J. Daniélou – H. Marrou (DANIÉLOU, J., – MARROU, H., Nuova storia della Chiesa, I-V, Casale Monferrato 1984); K. Bihlmeyer – H. Tuechle (BIHLMEYER, R., – TUECHLE, H., Storia della Chiesa, I-IV, Brescia 1985), ca și de alte lucrări și culegeri de documente ce prezintă diferite evenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii.

Dizolvarea lumii creștine occidentale, reforma catolică, descoperirile geografice și misiunea mondială a Bisericii (sec. XVI-XVIII)

Universalismul puterii laice, ca și cel al puterii bisericești, scade în favoarea statelor naționale occidentale în plină ascensiune. Unitatea Bisericii este amenințată de schisma occidentală și restabilită la Conciliul din Konstanz. Unitatea gândirii este ruptă prin nominalism, iar cultura bisericească intră într-o confruntare acerbă cu cea laică
(umanismul). În interiorul ordinii feudale, cultura burgheză, orășenească, ca și începuturile capitalismului, pun noi probleme Bisericii, probleme pe care ea reușește să le rezolve doar în parte. Biserica simte o necesitate intrinsecă de reformă (Marsilio da Padova, Wyclif, conciliarismul). Luther, Zwingli și Calvin pretind că ei sunt aceia care pot să reformeze Biserica, iar rezultatul este o nouă schismă. Reformei protestante, Biserica îi opune propria ei reformă prin Conciliul din Trento, în care este restaurată viața religioasă și științele bisericești; mai mult, ea reușește să recâștige o parte din teritoriile trecute la protestantism.

Activitatea misionară în America și în Asia îi lărgesc câmpul de activitate. În timp ce se stinge rumoarea luptelor confesionale, spiritul european începe să se laicizeze, iar papalitatea nu reușește decât în parte să se impună în fața statelor. Gândirea occidentală scapă controlului Bisericii (iluminismul), iar revoluțiile și secularizarea distrug învelișul feudal al Europei.

Aspectul mondial al Bisericii în perioada contemporană

Drumul Bisericii în secolele XIX și XX este marcat de trei tendințe:
– Separarea de stat, devenit aconfesional sau laic; accentuarea antitezei dintre gândirea creștină și cea modernă (neoscolastica, Syllabus). Pe de altă parte, se constată adaptarea Bisericii la forme de stat constituționale și democratice, forme promovate de mase din ce în ce mai largi de populație catolică. Aceasta își manifestă angajamentul ei eclezial și civil prin asociații, mass-media, angajare socială.
– Intensificarea vieții călugărești datorată mișcării liturgice și apostolatului laic.
– Rolul Conciliului I din Vatican în propunerea dogmatică a primatului papei garantează poziția papalității în sânul Bisericii, în timp ce pierderea puterii temporale marchează începutul unei consolidări a autorității religioase și morale a papilor chiar și în afara spațiului Bisericii. Prin activitatea misionară, ce urmează expansiunii coloniale a Europei, Biserica se distanțează din ce în ce mai mult de colonialism și de europenism, devenind astfel cu adevărat mondială. În această nouă situație, ea se confruntă, la nivel mondial, cu marile religii ale lumii (budismul, hinduismul și islamul), ca și cu sistemul comunist ateu.

În același timp, își lărgește spațiile și posibilitățile dialogului ecumenic pentru reconstruirea unității tuturor creștinilor, așa cum reiese din documentele Conciliului Ecumenic Vatican II și din actualizările lui ulterioare.

Actualitatea și valoarea istoriei Bisericii

Istoria Bisericii nu reprezintă muzeul ei de antichități, ci autoînțelegerea ei. Putem spune că, într-un anume sens, ea face parte din ecleziologie, fără ca să intre în acest tratat de dogmatică. Cine studiază devenirea, creșterea Bisericii, în lumina credinței, acela aprofundează caracterul ei umano-divin, o înțelege așa cum este ea, nu numai cum ar trebui să fie; acela învață să-i cunoască legile interne prin care trăiește, formându-și astfel o idee solidă despre dânsa. Astfel, sentire Ecclesiam devine pentru dânsul sentire cum Ecclesia.

Premisa unui asemenea rezultat rămâne, indiscutabil, analiza științifică și expunerea obiectivă a faptelor. Dacă studiul este făcut în acest fel, istoria Bisericii poate și trebuie să tragă concluziile necesare pentru o înțelegere corectă a prezentului și pentru o rezolvare a problemelor, a interogativelor ce i se pun.

Istoria conciliilor ne face să înțelegem al doilea Conciliu ecumenic din Vatican. Numai cel care cunoaște istoria tentativelor de unire a Bisericilor poate să-și formeze o orientare sigură, fără iluzii, referitoare la mișcarea ecumenică. Istoria ordinelor călugărești înseamnă mai mult decât istoria unui singur ordin călugăresc: acestea sunt ramuri din copacul Bisericii, atestări ale elementului carismatic prezent într-însa și care încearcă să răspundă întrebărilor și necesităților pe care fiecare perioadă istorică le pune, le ridică. Atunci când istoria misiunilor se ocupă de problema adaptării evangheliei (ca și a europenismului, de altfel) la diferitele culturi, atunci această istorie contribuie decisiv la determinarea relațiilor dintre Biserică și cultura mondială. Tot istoria Bisericii clarifică sensul originar al instituțiilor ei și ne face sensibili asupra reformelor care sunt necesare într-însa (de exemplu, reforma liturgică).

Este adevărat că nu vom reuși niciodată să înțelegem prezentul Bisericii dacă nu i-am înțeles trecutul. A limita istoria Bisericii la ceea ce este încă viu sau considerat ca atare, înseamnă a o abandona în mâinile unui pragmatism care, dacă este indispensabil ca principiu pedagogic, este, pe de altă parte, inadmisibil ca pilastru în cercetare și în expunere, deoarece compromite astfel caracterul științific al acestei discipline. Istoria Bisericii primește totuși, în mod continuu, întrebări puse de problematica eclezială actuală, de exemplu, discuții referitoare la un conciliu ecumenic sau la o mișcare ecumenică.

Valoarea ei în educația religioasă constă în a prezenta varietatea și bogăția posibilităților de dezvoltare a existenței creștine, precum și expunerea aspectului uman al Bisericii, cum ar fi, de exemplu, problema puterii, a păcatului sau a perioadelor de criză. Pentru a ajunge la acest rezultat, istoria trebuie prezentată nu în diferite sinteze salvifice sau în determinate fragmente cu scop apologetic, ci în ansamblul ei, cu tentativa de a-i cuprinde viața în toate aspectele sale. Luată astfel, ea devine cel mai eficace mijloc apologetic; considerată în mod diferit, istoria Bisericii devine inutilă; de altfel, imposibil de imaginat.

Cel ce studiază această materie nu trebuie numai, ca orice istoric, să iubească materia căreia i s-a dedicat, ci trebuie, de asemenea, să pună în studiul său mintea și spiritul creștin, adică are nevoie de credință pentru a interpreta istoria. În acest fel, el devine unul care explică lucrarea Duhului Sfânt pe pământ. El nu lasă ca trecutul să treacă prin fața sa ca un simplu spectacol, căruia îi rămâne neutru, ci este conștient că se află în interiorul acestei istorii, activând ca un interpret al ei. Poziția sa față de istoria Bisericii este determinată de punctul său de vedere în sânul Bisericii. Credința sa nu-i prejudiciază libertatea în căutarea adevărului, nici voința de a-și forma o judecată imparțială asupra oamenilor și a evenimentelor.

Criteriile sale meta-istorice exclud, în mod cert, istoricismul relativist, dar nu exclud, în nici un caz, o istorie autentică (*Cfr JEDIN, H., Storia della Chiesa, I, Milano 19833, XXI-XXXII).

Articole recomandate

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *