În ce lume trăim?

30 Iun, 2017 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Se întâmplă ca o persoană de la care se aștepta foarte mult, care se remarcase prin calități deosebite la locul de muncă, fusese un exemplu pentru toți și care, în ochii tuturor, avea mari șanse să ocupe un post de conducere în instituția unde lucrase mulți ani de zile. Ei bine, într-o zi această persoană își prezintă demisia, anunțându-și intenția de a pleca de acolo în cel mai scurt timp posibil. Declară clar și fără echivoc în fața tuturor că nu se regăsește în acel colectiv de muncă, că nu se simte bine și că dorește să facă altceva care să o mulțumească mai mult, să se simtă mai împlinită.
Se pare că în perioada comunistă, marea majoritate a oamenilor erau mulțumiți acolo unde erau, unde lucrau, unde locuiau. Se simțeau în siguranță, pentru că aveau un loc de muncă sigur, o locuință, un salariu care le permitea o existență decentă; puteau să meargă în fiecare an în concediu la mare sau la munte. Pe când acum, în capitalismul acesta sălbatec în care sunt aruncați, nenumărate persoane nu numai că nu găsesc un loc de muncă și nu au nicio siguranță pentru ziua de mâine, dar nici nu pricep prea bine ce-i cu ele în lumea aceasta și ce importanță au. Multe persoane nu se simt iubite, apreciate, luate în considerație de nimeni, iar mulți afirmă că chiar biserica nu are nevoie de ei decât pentru a fi niște contribuabili la susținerea intereselor clerului și nimic mai mult. Așa cum se simt folosite și de politicieni în timpul campaniilor electorale, pentru a le da votul, ca apoi să-și realizeze ei interesele lor pe spatele cetățenilor care i-au votat. Oamenii se simt dezamăgiți de cei care conduc; mai grav, mulți se simt dezamăgiți de ei înșiși și de viața pe care o duc.
De fapt, în ce lume trăim? Și cine suntem în această lume? Sunt întrebări fundamentale pe care oamenii și le pun, în diferite forme și în circumstanțe variate ale vieții. Cine sunt eu în această societate în care nu am ales de bună voie să trăiesc, ci pur și simplu m-am născut în ea și am senzația că lumea aceasta se folosește de mine așa cum vrea ea. În fața acestor provocări, instinctual omul vrea să se emancipeze, așa cum a încercat femeia timp de mii de ani să-și câștige egalitatea în fața bărbatului. Omul nu vrea să depindă de nimeni, vrea să fie autonom, să fie el însuși, uneori vrea să fie măcar un mic erou. Și deoarece de ani de zile, mulți din ultima generație nu reușesc să se afirme pentru că nu au bani, și nu au bani pentru că nu au un serviciu stabil și bine plătit, și nu au un serviciu bun pentru că economia nu merge bine, pentru că nu sunt locuri de muncă, și din toate aceste motive, mulți din ultima generație protestează, manifestându-și nemulțumirea dar și dorința de autonomie, de non-conformism față de o majoritate care-i ignoră prin pantaloni rupți în primul rând în partea din față, pentru ca să fie văzuți de orice persoană cu care se întâlnesc. Aceștia sunt eroii fără glorie ai timpurilor actuale. Nu au venit de pe niciun front unde să se fi luptat cu nu știu ce dușmani sau animale, iar în încăierarea lor să fi rămas cu hainele zdrențuite. Nu! Ei vin din încăierarea cu lumea nedreaptă actuală în care adversarii sunt la tot pasul, dar, de fapt, nu se văd nicăieri, pentru că nu au trup, nu sunt indivizi, persoane anume, ci adversarul lor este lumea toată, în ansamblul ei o lume căreia nu-i pasă de ei și de viitorul lor. Prin pantalonii rupți și mulați pe care-i poartă, acești eroi fără glorie își declară clar și răspicat non-apartenența la majoritate. Ei nu se conformează majorității, pe care o contestă; dar încotro merg și ce fel de lume propun, aceasta este mai greu de înțeles și nici ei nu știu prea bine, nu au un răspuns clar și convingător.
De fapt, toți trăim într-o lume, într-o comunitate umană în care simțul comunitar este slab, în care coeziunea internă a membrilor care o alcătuiesc este foarte slabă, fiecare văzându-și de smartphone-ul lui nu numai în societate, dar chiar între membrii aceleiași familii; și în această celulă de bază a societății, fiecare își butonează propriul smartphone chiar și atunci când dorm în același pat sau stau la aceeași masă. Oamenii nu se mai simt reprezentați în identitatea și interesele lor nu numai de către clasa politică, dar nici de proprii angajatori (aceștia au jeep-urile și vilele lor, iar angajații un miniapartament în chirie), așa cum nu arareori nici copiii nu se mai simt reprezentați de părinții lor, chiar dacă aceștia declară că pentru ei au ales calea exilului, muncind departe de casă. Copiii acestora le reproșează că nu de banii lor au mai mare nevoie, ci de prezența și de iubirea lor palpabilă, nu manifestată prin telefon sau videocameră.
Este greu pentru mulți dintre noi să fim noi înșine, mulțumiți cu ceea ce suntem, cu instituțiile din care facem parte, cumva. Nu ne mai încântă nici să fim cetățeni ai României și nu suntem prea convinși nici de apartenența la biserica tradițională. Prejudecăți de tot felul ne macină încrederea în ceilalți și ne formăm modul de a gândi, de a vorbi sau de a relaționa cu ceilalți în funcție de o serie de stereotipii, preoconcepții sau mentalități fie moștenite, fie induse prin forme și metode subliminale de mass-media și de cei care au în stăpânire mijloacele de comunicare în mase. Sunt apoi multe persoane din afara Europei cărora le este interzis să-și ridice capul, să-și exprime liber gândirea, să se comporte în mod liber; sunt multe persoane cărora ideologii și sisteme le interzic să fie autentice, ele însele, să se realizeze conform propriilor principii și aspirații de viață.
Reușind să-și ridice capul din turmă, dintr-o majoritate anonimă, o astfel de persoană își devine propriul stăpân și-și construiește viața conform propriilor convingeri. Ea nu este remorca nimănui și nici nu trage pe cineva după dânsa. Vrea să fie autonomă și independentă. O astfel de orientare a vieții implică și multe aspecte concrete în viața socială, publică: tendințele de dezvoltare personală, refuzul unor identități desemnate deja (bărbat sau femeie, creștin sau necreștin, de o anumită naționalitate, moștenitorul unei anumite poziții sociale moștenite de la părinți); și toate acestea individul nu le cere de la comunitate, ci pretinde acesteia să i le recunoască ca niște drepturi pe care le are intrinsec în ființa lui. Astfel de persoane nu recunosc niciun Dumnezeu și niciun învățător.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *