Gândirea “sănătoasă”…oare mai există?

26 Feb, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

În copilăria mea, lumea din sat avea o unitate de vederi, o gândire unitară, un set de valori umane și religioase transmise din moși strămoși și acceptate de toți. Deși în școală, pe la primărie și poliție se simțeau adierile comunismului ateu, iar lumea fusese deposedată deja de pământ, de atelaje și animalele pe care le avusese și se formaseră CAP-urile, totuși, oamenii păstrau încă o gândire sănătoasă, creștină, iar comunismul, cel puțin ca ideologie, rămânea undeva în afara gândirii consătenilor mei. Mai erau niște cozi de topor ale comuniștilor, dar din câte știu și am auzit, aceștia reprezentau cumva pleava satului.
Spun deci și o spun cu o anumită mândrie că în satul meu gândirea sănătoasă era la loc de cinste, căci așa ne educaseră din generație în generație preoții pe care i-am avut, ca și dascălii, învățătorii, care alături de preoți au fost stâlpii satului. Eu l-am mai cunoscut doar pe domnul Andrei Constantin, să-i fie țărâna ușoară; este înmormântat la intrarea în cimitirul vechi și i-aș îndemna pe toți să facă o rugăciune la mormântul lui. Zic, oamenii din satul meu gândeau sănătos și de la un capăt la altul al satului, lumea avea aceleași idei despre bine și despre rău, despre credință și necredință, despre cinste și despre ce înseamnă să fii om adevărat.
Printre oamenii satului meu era (înțeleg că este în viață și acum) și unul numit Cezar, un mare gospodar (mă gândesc că ar fi fost bun de primar), cu o familie foarte numeroasă, care a sudat scheletul metalic al ferestrelor bisericii noastre și care avea o mașină marca Aro.
Într-o frumoasă dimineață de început de toamnă a anului 1973, domnul Cezar (îi spuneam domn fiindcă avea cu ce să se impună în fața celorlalți) era cu mașina lui în fața bisericii ca să ne îmbarce pe mine și pe ceilalți doi, de acum seminariști, Petru și Iosif, pentru a ne transporta împreună cu toate bagajele la seminarul diecezan din Iași, unde fusesem admiși în urma concursului care avusese loc la Săbăoani.
Noi, cei trei tinerei care terminasem cele opt clase, ne prezentăm cu tot ceea ce ni se ceruse pe o listă ca să avem (lenjerie, două costume, încălțăminte, saltea etc.) în fața bisericii unde domnul Cezar ne aștepta, parcă acum îl văd, surâzător și privindu-ne cam de sus pe toți. Înainte de a ne pune bagajele în Aro, domnul nostru ne inspectează calm, cu același zâmbet puțin șugubăț, privindu-ne tot de sus. Începe cu Petru: Băi, Dubău, pe tine te știu, ai fost ministrant, în fiecare zi erai la biserică, etc..etc.., cred că tu calci a popă, urcă în mașină! Vine rândul meu: Băi, Clopotarule, pe tine nu prea te-am văzut la biserică, nu ai fost ministrant, dar duminica cred că ai umblat la biserică. Ai neamuri preoți; s-ar putea să calci și tu a popă; hai, urcă și tu în mașină! Bucuros că am trecut de acest test-examinare vocațională, urc și eu în mașină și mă așez pe banchetă, cam rușinat, lângă Petru. Jos, urma examinarea vocației la preoție a lui Iosif. Il aud pe domnul Cezar: Băi, Păulina (numele mamei), ce cauți aici? Tu nu calci a popă, cum nu calc eu…etc…etc… Cu tine, consum degeaba motorina până la Iași și înapoi. Dar dacă tot ai cărat bagajele până aici, urcă și tu; așa, măcar o să vezi Iașul.
Așa s-a desfășurat examinarea vocației noastre din partea unui consătean care, cum spuneam, făcea parte dintr-un sat în care lumea gândea sănătos și cam la fel; căci pe atunci mințile oamenilor nu erau buimăcite ca acum de atâtea idei, bune și rele, că nu le mai pricepe nimeni capătul și ordinea. Pe atunci, lumea gândea sănătos, precum domnul Cezar, care, iată după zeci și zeci de ani s-a dovedit că avea dreptate. Petru este un preot de toată isprava; eu, să zicem că măcar mă străduiesc, iar Iosif a trebuit să părăsească seminarul după primul trimestru de școală.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *