Fără moralisme!

Emil Dumea"> Emil Dumea 14 Noi, 2017 Raze de lumină No Comment

FĂRĂ MORALISME!
Sunt lucruri în viață care nu mi-au plăcut niciodată și le-am tolerat cu greu. De exemplu, nu mi-a plăcut demagogia comunistă și nu mi-a plăcut să mi se facă morală. Despre demagogia comunistă nu vreau să vorbesc acum, deși mulți români suferă încă urmările ei. Vreau, în schimb, să spun câte ceva despre moralism, despre moralizarea altora. Adică să le dai sfaturi și să-i tot bați la cap cum și ce trebuie să facă și ce să nu facă, repetându-le greșelile și păcatele lor și indicându-le într-o manieră adesea autoritară calea de întoarcere pe drumul cel bun. Ei bine, toți cei care țin morală altora au uitat faptul că în Evanghelie, atunci când citim parabola fiului risipitor, tatăl acestuia nu-i ține nicio morală fiului care își ia partea de avere și pleacă în lumea largă unde își cheltuie moștenirea în chefuri și tot felul de destrăbălări.
Dacă celui care greșește îi ții morală, s-ar putea să distrugi în el speranța că poate fi și altfel și că există un Dumnezeu care vrea să-l scoată din mizeriile lui. Moralismul ne poate descuraja în slăbiciunile noastre, și chiar Dumnezeu poate deveni o povară de care încercăm să ne eliberăm, așa cum sunt mulți creștini care nu prea calcă pe la biserică fiindcă, afirmă ei, nu au nevoie de sfaturile preotului, iar dacă îl întâlnesc pe stradă, preferă să-l ocolească, să meargă pe celălalt trotuar. Ca și cum preotul ar fi un fel de cucuvea care le cântă noaptea despre moarte și nenorociri, sau o pisică neagră cu care te trezești pe drum și faci orice ca să nu-ți taie calea. Sau poate nu vrem să ni se țină morală, fiindcă, în orgoliul nostru, nu vrem să dăm ochii cu propriile slăbiciuni; le ascundem cum putem mai bine, le acoperim bine sub machiajul, fardurile și toate alifiile noastre. Rău facem, căci toate acele slăbiciuni sau mici răutăți de care nu vrem să știm și nu vrem ca cineva să ni le reamintească, zic, toate acele răutăți și slăbiciuni, netratate la timp, devin un buboi care într-o zi se va sparge și vom mirosi tare urât; sau nu se va sparge, dar ne va ucide și ne va coborî în mormânt mai devreme decât trebuia.
Sunt persoane care în perioada maturității cad pe gânduri și nu se mai înțeleg cu ele însele; devin nemulțumite de viața pe care au dus-o până acum și nu mai văd în trecutul lor nici binele pe care l-au făcut sau de care au avut parte. Simt acele persoane că încep să îmbătrânească, că nu mai sunt așa puternice, vioaie și pline de viață cum erau la 20 de ani; că au deja riduri pe obraji iar părul este din ce în ce mai sur. Nici să mai mănânce cum mâncau odinioară nu mai pot, fără să aibă crize de colecist și să nu poată dormi noaptea. Sau constată acele persoane că serviciul a început să le obosească; sau, mai rău, le paște pericolul șomajului și le este teamă că nu vor avea cu ce trăi. Sau soțul s-a săturat de soția care a început să îmbătrânească, și invers, soția s-a săturat de soțul căruia i s-au cariat dinții și nici măcar nu vrea să meargă la stomatolog să și-i trateze, iar când râde arată groaznic. Ce poți să le spui acestor persoane ca să se simtă mai bine? Sau ce ar trebui să-și spună lor înșiși toți acești oameni? Să se uite în oglindă și să-și reproșeze singuri: Aoleu, ce urât arăt, ce rău am ajuns?! Nicidecum! Cred că în slăbiciunile și lipsurile noastre trebuie să ne privim cu mult calm și cu multă înțelepciune. Și întâi de toate să ne acceptăm așa cum suntem, conștienți de lipsurile noastre, dar conștienți și de calitățile noastre; de capacitatea înăscută de a transforma suferința în bucurie și înfrângerea în victorie. Iar a ne învinovăți nu folosește la nimic; dimpotrivă, blochează în noi energiile care ne pot ajuta să depășim multe limite și dificultăți. A trăi cu sentimentul de vinovăție provoacă frustrări, iar frustrările ne fac mult rău nouă, dar ne alterează și relațiile cu ceilalți; adică răul din noi îl scuipăm pe fața celorlalți, ceea ce nu-i corect chiar deloc. Și nu de puține ori cei care țin morală altora sunt primii care ar trebui să și-o țină lor înșiși, conform dictonului ”limba bate unde doare dintele„. Moralismele ne coboară în adâncurile slăbiciunilor și răutăților și ne țin încătușați acolo, ca într-o temniță unde ne-am închis singuri, sau unde îi coborâm și-i întemnițăm pe toți cei cărora le ținem morală.

În loc să ne învinovățim sau să-i arătăm cu degetul pe ceilalți, mult mai bine este să căutăm noi căi de înțelegere și de comunicare cu noi înșine și cu ceilalți. Poate că suntem debitori unor scheme de gândire, unor tipare în care ne-am băgat pe noi înșine și în care îi încadrăm pe toți ceilalți. Poate că cei care ne-au format (părinții, școala, societatea sau chiar biserica) ne-au creat niște clișee în baza cărora acum acționăm ca niște roboți. Este bine ca în gândurile și atitudinile noastre să fim liberi, să facem alegeri libere, senine și pline de iubire, indiferent cât ne-ar costa aceste alegeri și la ce trebuie să renunțăm.
Autoînvinovățirea sau învinovățirea altora trebuie să fie înlocuite cu o privire plină de înțelepciune și de iubire atât a noastră cât și a lumii din care facem parte. Și să nu uităm că lumea aceasta este cea mai bună pe care Dumnezeu a putut să o creieze. Iar dacă este ceva rău în ea, acel rău provine din faptul că noi nu vrem să vedem bunătatea lui Dumnezeu în toate lucrările sale.

Articole recomandate

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *