Exerciţiu de răbdare

12 Ian, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

După o întârziere de mai bine de cinci ore, cauzată de ceața de pe aeroportul din Iași, în sfârșit, avionul companiei Blue Air și-a luat zborul de pe aeroportul din Otopeni cu destinația Iași, dar apoi a aterizat la Bacău, din cauza ceții persistente din capitala Moldovei.
Stând jumătate de zi în zona de îmbarcare, am avut ocazia să îi înțeleg mai bine pe compatrioții mei. Mulți dintre ei și-au pierdut răbdarea și nemulțumiți, murmurând mai mult sau mai puțin (contra cui?) au părăsit aeroportul, căutând alte mijloace de transport. Un grup aproape egal cu cel care a plecat am rămas locului, uitându-ne des pe monitor, așteptând ca informația “delayed” să fie înlocuită cu “boarding”.
Ce am remarcat la românii mei dragi (nu chiar toți), a fost capacitatea lor deosebită de a fi răbdători. Deși la mulți nu treceau multe minute până să se uite din nou pe monitorul de la poarta de îmbarcare, citeam pe fețele lor un anume antrenament în a suporta vicisitudinile și neplăcerile. Atât lunga perioadă comunistă, cât și lunga, dificila și neplăcuta tranziție de un sfert de secol i-au călit bine pe români. Ei sunt capabili să rabde la nesfârșit hoții la drumul mare și tot felul de fărădelegi. Dacă, de exemplu, japonezii au o genă sănătoasă care-i menține și un secol cu mintea trează și pofta de muncă, românii au un antrenament multisecular al exercitării răbdării cu tot felul de puteri străine, cu oameni și situații neplăcute. Chiar dacă se lamentează mereu de tot felul de nereguli și neîmpliniri, știu să rabde la nesfârșit, ceea ce-i face cumva unici în felul lor. De exemplu, îi aud mereu spunând că este multă mizerie în această țară, dar sunt capabili în același timp să nu facă nimic generații de-a rândul pentru a face să dispară mizeria și noroiul din fața propriei porți. Îmi vine așa un fel de râs-plâns să văd cum duminica sau cu alte ocazii deosebite, femeile ies la drum, pe stradă cu pantofii lor cu tocuri înalte care se afundă însă în gropi și noroaie. Altele, mai prudente, merg cu cizme până la ușa bisericii iar acolo își pun pantofii din sacoșa de sub braț. Privesc cu stupoare cum satele noastre, mai ales din anumite zone ale țării sunt dominate de când le știu de praf, gropi nenumărate, peturi, multe garduri dărăpănate, lipsă de șanțuri, case neîngrijite, câmpuri în paragină, oameni beți sau îmbrăcați ponosit și care scuipă pe stradă. Viețuind ei, înaintașii lor și (aș vrea să nu fie așa) urmașii lor, toți acești români sunt răbdători sub vicisitudinile vremurilor și chiar dacă mizeria materială și morală îi macină mereu și se pare că nu vor să iasă din ea, ei rămân răbdători și învingători peste generații și secole, mai tari, mai rezistenți decât propriile mizerii din ei și din jurul lor.
Ceea ce mă neliniștește la neamul meu este faptul că a importat din Occident tot felul de obiecte, dar nu a importat spiritul Occidentului care domină materia, domină situațiile și le face favorabile. În răbdarea lor proverbială, românii pot să folosească cea mai înaltă tehnică de comunicare și să aibă ultimul model de smartphone pe care însă să scrie agramat tot felul de sms-uri, stând în curtea lor de la țară plină de gunoaie sau pe scara murdară a blocului scuipând coji de semințe. Românul își rabdă propriile mizerii și tare bine i-ar fi dacă nu le-ar mai răbda! Românul strigă neîncetat de multe secole “Doamne, miluiește!” și tot de atâtea secole îl și înjură, la fel cum de 25 de ani îi critică și înjură pe guvernanți și politicieni, dar nu este capabil să aleagă alții mai buni. Oare cât va mai suporta Dumnezeu un astfel de neam? Sau poate că întrebarea ar trebui să fie altfel pusă: Oare cât se vor mai suporta românii așa cum sunt?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *