După noi, potopul?

26 oct., 2017 Raze de lumină Nu sunt comentarii

”Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;…”
(M. Eminescu, Mai am un singur dor)

Poetul nostru nepereche, poet fiind, mai avea acest singur dor.
…Nu știu dacă noi ne întrebăm cu toată seriozitatea ce vrem de la viață, ce vrem de la țara în care locuim (să mai includem și milioanele de români care au părăsit-o?) și ce vrem de la Uniunea Europeană în care am intrat (sau ne-au introdus alții?) în anul 2007?
Cred că în viața personală, toți ne dorim să fim sănătoși, să avem un serviciu bun, să avem o locuință și bunuri materiale suficiente, să fim iubiți și respectați.
Mă întreb ce au dorit românii în timpul comunismului cu toate acele pancarte pline cu lozinci și cu toate acele tablouri ale cuplului prezidențial ridicate sus, cât mai sus și agățate pe toți pereții instituțiilor, fabricilor și uzinelor (toate ajunse acum o jalnică ruină sau șterse complet de pe fața pământului).
Până în anul 1989, Occidentul, America și Vaticanul erau dușmanii de moarte ai socialismului și comunismului nostru. Acum, ei sunt prietenii noștri cei mai buni. Ba nu, prietenul nostru cel mai bun și pe care-l visăm cel mai des este Euro; poate să fie și leul, dar să fie cât mai mulți. Și ca să pară mai mulți, românii îi numără cum erau înainte de criză, adică cu milioanele.
În afară de bani, de cât mai mulți bani, ce ne mai dorim astăzi? Ne dorim bunăstare materială și trebuie să o recunoaștem: Înainte, prin satele noastre nici căruțe nu erau prea multe, iar acum s-au umplut de mașini. Nu mai vorbesc de orașe, unde pe anumite artere principale stai în trafic (adică în zgomot și smog) și circuli bară la bară câteva ore bune. Mașini ne-am dorit, mașini avem!
Înainte aclamam un singur conducător. Acum avem o mulțime de partide și șefi de partide și suntem liberi să-i aclamăm sau să-i înjurăm pe toți. Totuși, în acest sens nu s-au făcut mari progrese, căci am impresia că, cel puțin pentru acești ani, ne-am procopsit cu un Ceaușescu redivivus (puțin mai școlit), alias Dragnea. Nu ne atacă teroriștii, nu explodează bombe, dar suntem exploatați din interior de oamenii noștri, sau slujim pe la porțile altora. Adică, tot servitorii altora am rămas; înainte eram servitorii Moscovei.
Ce ne mai dorim noi astăzi? Să fie pace, să nu ne invadeze din nou tancurile rusești, și nici altele din altă parte. Să fim lăsați să ne trăim viața în liniște.
După război și după foametea care s-a abătut peste noi, lumea dorea să nu mai audă zgomotul armelor, să nu mai vadă pe aici picior nici de rus, nici de neamț; americani pot să vină, dar n-au venit.
Astăzi, ce-și doresc oamenii din Europa? Mulți își doresc să nu mai vadă picior de străin în țara lor. Să se întoarcă fiecare de unde a venit, căci noii veniți le-au luat locul de muncă și pâinea de pe masă. Și mai ales după criza izbucnită în anul 2008, astfel de nemulțumiri ale localnicilor europeni sunt din ce în ce mai dese. Nu ne mai înțelegem unii cu alții; nici ungurii din Transilvania nu sunt în relații prea bune cu românii; nici catolicii cu ortodocșii nu merg prea des unii în bisericile altora; nici PSD-iștii nu se înțeleg cu cei din alte partide; iar aici, la Iași, nici populația din cartierele de pe malurile Bahluiului nu are prea multe relații cu mulțimea celor care au umplut dealurile din împrejurimi cu casele și vilele lor.
Să nu uităm apoi că de la o zi la alta, de la un an la altul crește numărul celor care îmbătrânesc, care se îmbolnăvesc, care nu au bani suficienți nici pentru medicamente. Ce ne facem cu toată această lume? Unde și cum își vor petrece ultima perioadă a vieții lor pe acest pământ? Din păcate, în țara noastră continuă să se închidă multe școli și se simte nevoia imperioasă de case (azile?) pentru bătrâni.
Alături de mulțimea mereu crescândă a săracilor, bătrânilor și bolnavilor, în Europa continuă să sosească alți săraci, de pe alte continente. Ce ne facem cu toți aceștia?
Și mai adaug ceva care, personal, mă îngrijorează la fel de mult ca bătrânii din blocurile și casele noastre amărâte: Mă îngrijorează numărul mereu crescând al elevilor și studenților care nu știu bine tabla înmulțirii, nici să despartă bine în silabe, nici să scrie o poezie. Dacă le iei tableta sau calculatorul, sărmanii de ei devin complet descoperiți și neajutorați. Ce ne facem cu aceste noi generații atât de sărace intelectual? Iar dacă-i întrebi ceva despre Dumnezeu și cele sfinte, încep să se bâlbâie sau îți răspund că astfel de probleme sunt depășite pentru lumea de astăzi.
Date fiind toate acestea, ne întrebăm: De fapt, ce ne dorim de la viață și încotro ne îndreptăm? Cum se configurează viitorul nostru? Avem un scenariu pentru anii care vor veni? Dacă pe acoperișurile multor biserici cresc bălării, ce anume le va lua locul? Mall-urile, parcurile, stadioanele?
Evanghelia va mai fi bază de inspirație a proiectului european? Va mai avea Europa o inimă? Sau mai este Europa un corp care are nevoie de o inimă?
Ce vom lăsa ca moștenire generațiilor viitoare?
Mă întreb ce ne-a lăsat nouă moștenire epoca comunistă. Chiar, ce am moștenit bun și frumos din perioada comunistă? Iar copiilor și nepoților noștri, noi, cei de astăzi, ce le lăsăm ca moștenire?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *