Din inventarul de gândire şi comportament românesc

20 iun., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Când sunt obosit, nu am chef de ceva important sau sunt in criză totală de inspirație, incerc, printre altele, să mă uit pe site-uri și pagini internet, inclusiv Facebook, pentru a mai descoperi ceva interesant, care să mă trezească din letargie și să-mi dea o nouă motivație de a-mi pune mintea la contribuție și a nu o mai lăsa să dormiteze.
Ceea ce însă mi-e dat să constat, și nu de puține ori, este faptul că în inventarul gândirii și exprimării românești actuale s-a instalat o sărăcie și o platitudine care mă pune pe gânduri și mă face să mă îngrijorez asupra viitorului culturii majorității cetățenilor țării din care fac parte, chiar dacă mă consider în egală măsură un cetățean european și un creștin care aparține unei biserici universale.
Dar să revin la ceea ce doream, de fapt, să spun: Răsfoind pagini și pagini, citind cu atenție sau grăbit, în diagonală, prea adesea îmi este dat să constat că mulți gândesc în clișee și stereotipii lipsite total de creativitate și de o motivație de a-ți depăși limitele existenței anoste și lipsite de culoare și perspectivă.
Trăiesc într-o Românie paradoxală care are una din cele mai generoase rețele de comunicare în internet, în care există nenumărate canale de televiziune, publicații cu duiumul, reviste și ziare, milioane de telefoane mobile (multe persoane au două sau chiar trei numere de telefon mobil), dar când intru să analizez ideile, conținutul și forma discuțiilor oamenilor, constat o sărăcie înspăimântătoare și o repetitivitate care mă face să cred că multe ființe cugetătoare au apucat obiceiul papagalilor. Iar dacă îmi fac timp și mă înarmez cu răbdare pentru a asculta discuțiile și dezbaterile analiștilor și oamenilor politici, mă apucă fie jalea, fie râsul, fie starea de nervi sau revoltă.
In discuțiile dintre două persoane, șablonul este același, fixat între aceleași jaloane, mai fix decât o lege a materiei: Bună ziua, Salut! Ce mai faci? Cum te simți? Bine, mulțumesc! Sunt ok! Mă bucur! Și după alte câteva schimburi de cuvinte, repertoriul s-a terminat. In ultima generație, însă, au intervenit adăugiri care seamănă a exclamații extrateritoriale: Sunt cool, marfă, beton, nașpa, super. Pe vremea copilăriei mele, marfă indica un produs sau mai multe care intrau într-un magazin sau depozit, sau era un tren de marfă numit marfar, iar beton indica doar acea compoziție din care se toarnă temelii, se ridică ziduri de blocuri sau alte construcții; acum poate indica musculatura unuia care trage la fiare sau formele atrăgătoare ale unei fete. Asta mi-au dat de înțeles niște studenți, așezați pe gărdulețul din fața universității și privind cu nesaț și admirație evidentă un grup de studente care treceau prin fața lor; unul dintre ei, privindu-le cam hulpav a exclamat admirativ: Beton!
S-a schimbat total sensul unor cuvinte, dar nu doar al cuvântului în sine, ci și al conținutului pe care vrea să-l exprime, iar a asemăna frumusețea unei ființe umane cu betonul mi se pare un regres înspăimântător al culturii și civilizației umane. Iar cuvântul “super” a alungat în camera obscură a gândirii sau la lada de gunoi multe alte cuvinte, adjective sau adverbe care până a nu invada tehnica comunicațiilor nu numai spațiile geografice, dar și mințile oamenilor, era exprimat printr-o mulțime nenumărată de cuvinte și concepte care redau varietatea și frumusețea multicoloră a minții, fanteziei și creativității oamenilor: frumos, încântător, fascinant, atrăgător, îmbietor, captivant, emoționant, mirific, luminos, plăcut, elegant, delicat, înălțător, sublim și multe altele. Acum, scapi repede spunând super și gata. Ai spus totul, adică nimic și pleci mai departe.
O expriesie la modă însă chiar mă sperie: Intr-un context mai polemic, în care ai de-a face cu un interlocutor incomod, îi arunci replica zdrobitoare: “Și, care-i problema?” “Care-i problema dumitale?” Așa l-ai pus cu botul pe labe pe celălat și jubilezi triumfător. Replica această nu exprimă altceva decât o boală a gândirii, a eticii personale și sociale. Ea înseamnă tupeu, autosuficiență prostească, aroganță, convingerea falsă că nu este nimic greșit, nimic de penalizat, nimic de îndreptat, de îmbunătățit. Nu trebuie căutată nicio soluție, pentru că.. nu este nicio problemă. Expresia înseamnă refuzul categoric, aprioric de a încerca să înțelegi realitatea, de a privi gunoiul, mizeria din tine și din jurul tău, iar intelectualul, „deșteptul” care ar îndrăzni să spună că sunt probleme, este respins, i se pune pumnul în gură cu această expresie ca o lovitură de măciucă în moalele capului: “Care-i problema ta? Vezi-ți de treabă”. Expresia mi se pare a fi un fel de chintesență a românilor care nu vor cu niciun chip să iasă din mizeria în care se zbat de zeci de ani. Este un refuz al rațiunii care naște tot felul de monștri. Unul care o repeta des, acum mai puțin căci este după gratii, era fostul primar al Sectorului 5 al municipiului București, Marian Vanghelie.
Alături de acest mare capitol al relaționării românești actuale, mai există un alt mare domeniu, cel sapiențial, al înțelepciunii de masă care în comparație cu ceea ce a cules Anton Pann din gândirea populară, actuala paletă de idei și concepte o asemăn cu sărăcia țăranilor răsculați în anul 1907. In fața realităților îngrijorătoare sociale, economice, politice sau a secetei și altor nenorociri care se întâmplă pe glob, reflectăm o clipă cu calm și răspundem: “Sănătate să ne dea Dumnezeu, că restul le-om duce noi”. Probabil reflecția aceasta s-a născut în rândul multora care pășesc mai des pragul bisericilor și apoi s-a răspândit în masele largi, mai ales între adulți și cei de vârsta a treia. Iar în fața celor care agonisesc (a se citi fură) mereu mai mult, replicăm: “Parcă ei nu tot cu o lingură mănâncă și nu tot într-un pat se culcă? Și, oricum vor sfârși tot între patru scânduri”.
Și cu aceste replici pe care le-am primit gratuit de la înaintași sau de la vecini, am stabilit și sensul existenței și finalul vieții. Și, este posibil să mai adăugăm câteva clișee învechite de când lumea: “Ei, pe vremea mea (cei în vârstă care acum constată că le-a trecut vremea) era altfel, mai bine; lumea avea rușine și bun simț; era mai multă credință”. Sau dacă mergem înapoi la generația părinților sau a bunicilor, lucrurile stăteau și mai bine. Ca să nu mai spunem de vremea lui Stefan cel Mare (și Sfânt?), când țineam piept turcilor și apăram Occidentul de invazia otomană; atunci eram mari și viteji. Sau cu Mihai Viteazul, ce bravi eram! Iar mai înainte, Decebal și dacii lui (adică strămoșii noștri) s-au bătut cu romanii. Iar acum, de fapt, noi suntem un popor bun și credincios, dar au venit alții peste noi și ne-au adus toate relele cu democrația asta; suntem niște victime nevinovate. Nu realizăm că nu a venit niciun parlamentar de la Bruxelles ca să arunce peturi în curtea noastră și nici să ne scoată leațurile din gard, nici să ne ducă la crâșmă ca să ne bem banii și mințile și nici să ne îndemne să ne batem nevasta sau copiii. Ne plângem, ne văicărim și nu numai de cei străini, dar și de parlamentarii noștri, dacă tot ne-am obișnuit să ne bocim, dar la alegeri îi votăm tot pe ei.
Acum mă opresc aici, căci îmi doresc totuși să am un final de săptămână senin și liniștit. Voi ieși în natură, să-i admir liniștea și frumusețea și să-mi eliberez mintea de clișeele și sterotipiile prostiei și mizeriei intelectuale și morale pe care o simt în jurul meu ca un gunoi urât mirositor pe care îl tot mătur și arunc în tomberon și nu știu de unde tot apare din nou.

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *