Destinul păsărilor migratoare

24 Aug, 2017 Raze de lumină Nu sunt comentarii

În fiecare primăvară, pornind din țări îndepărtate, stolurile de berze încep un zbor lung mii de kilometri, pentru a ajunge din nou la vechile lor cuiburi clădite pe stâlpii noștri de iluminat public. După berze, vine rândul rândunelelor să părăsească și ele țările calde și să-și înceapă zborul lung și istovitor spre cuiburile pe care și le-au construit pe sub streașinile caselor noastre. Și, uite așa, an de an suntem vizitați de nenumărate păsări migratoare, păsări pe care frigul iernilor noastre le-a alungat departe de aceste meleaguri.
Stând astăzi în fața primăriei, îi priveam pe oamenii comunei noastre cum urcau în autocarul care îi va duce din nou spre o altă țară, mai “caldă” decât țara aceasta în care s-au născut ei, părinții, bunicii și străbunicii lor. Ca și păsările migratoare, de zeci de ani tinerii satelor noastre sunt constrânși de “frigul” de aici să-și ia zborul spre alte meleaguri mai calde.
Îmi amintesc cum, copil fiind, priveam cu mâna streașină la ochi și cu inima plină de bucurie cum soseau cocorii, iar după ei așteptam să sosească rândunelele. Tare mă mai bucuram la sosirea lor. Tot cu mâna streașină la ochi, însă cu înima îndurerată priveam îndelung și plecarea lor, iar sufletul meu plângea după aceste păsări care încet, încet se pierdeau în zare. La fel, am privit astăzi îndelung și cu o inimă îndurerată autocarul care-i ducea departe pe oamenii noștri; departe de cuibul lor, în care și-au trăit copilăria; departe de cuibul în care trăiesc părinții lor; departe de cuibul în care au trăit bunicii și străbunicii lor; departe, tare departe de acest sat, de aceste meleaguri. An de an, cam pe la începutul verii, oamenii noștri lasă țările “calde” și revin la vechile vetre, la vechile cuiburi. Iar spre sfârșitul lunii august, ca și păsările migratoare, părăsesc din nou (pentru a câta oară?) locurile în care s-au născut și au crescut, pentru a se îndrepta spre alte tărâmuri, alte țări unde bat vânturi mai calde și viața este mai bună.
De ce oare, în țara asta lumea nu poate trăi, așa cum au trăit strămoșii noștri de când există acest sat și aceste orașe, această țară? De ce oare trebuie ca lumea noastră să aibă destinul păsărilor migratoare?
Astăzi priveam cu mâna streașină la ochi în urma autocarului până nu l-am mai văzut. Am simțit o durere adâncă în piept și am oftat îndelung. Apoi am privit spre casele, cuiburile pe care acești oameni le-au construit aici. Peste ani și ani, oare se vor mai întoarce în cuiburile lor pentru a-și odihni oasele și pentru ca apoi, aici, să-și doarmă somnul de veci? Sau, cine va locui în aceste case pe care și le-au construit cu atâta trudă? Vor locui copiii lor? Dacă părinții cred că aici nu-i de trăit, copiii lor vor avea vreun viitor aici, sau ca și părinții lor își vor pune și ei traista în băț și vor porni spre alte meleaguri mai calde și mai primitoare? Iar casele mari și frumoase pe care le vedem acum, de cine vor fi locuite și ale cui vor fi? Sau vor avea destinul acelor cuiburi intrate în paragină la care nu se mai întoarce nicio barză, nicio rândunică?
Astăzi m-am uitat îndelung și la clădirea primăriei (nouă, mare și frumoasă) și m-am întrebat dacă această instituție pricepe cu adevărat destinul locuitorilor ei care an de an se întorc aici în miezul verii, pentru ca peste câteva săptămâni să-și ia zborul înapoi spre alte țări, spre o altă lume în care “clima” este mai caldă decât cea de aici.
…De ce oamenii noștri trebuie să aibă destinul berzelor și al rândunelelor?

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *