Despre prietenie şi “prăjituri”

16 Iun, 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Se spune că poveștile, ca și basmele, sunt închipuiri ale fanteziei omenești, însă îndărătul lor se ascunde totdeauna o experiență și o trăire umană, o aspirație, o bucurie sau o durere concretă pe care omul a trăit-o pe propria piele.
Incerc să redau în puține cuvinte o poveste adevărată a doi oameni, poveste pe care mi-a spus-o cândva, cineva. Fiindcă m-a impresionat, cred că poate fi folositoare și altora.
Erau doi copii, vecini de casă, de aceeași vârstă, care împreună au crescut în colbul drumului și prin curțile și grădinile oamenilor. Apoi au mers împreună la școală în aceeași clasă, chiar în aceeași bancă. Intorși acasă, după ce mâncau își făceau lecțiile împreună, mai învățând, mai hârjonindu-se, ca toți copiii. Și așa anii treceau, ei creșteau sub privirile mulțumite ale părinților lor, țărani harnici și cuminți pe tarlalele CAP-ului, pe care mergeau și ei, ajutându-și părinții în câștigarea pâinii (a se citi mămăligii) cea de toate zilele. Cei doi copii nu mai erau de acum copii, căci crescuseră în înălțime iar la frizer cereau să li se facă frizura ca la tineri, la flăcăi. Discutau împreună orice le trecea prin minte, râdeau și se bucurau din orice; viața li se părea frumoasă și visau că vor fi fericiți, că se vor căsători, vor avea familiile lor, dar casele le vor construi alături, ca să fie vecini buni, căci prietenia lor era de nezdruncinat.
Au terminat școala generală în satul lor și apoi amândoi au mers la liceu, la același liceu, la oraș, spre uimirea tuturor vecinilor. Stăteau la internat și în dormitor aveau paturile alături, pentru ca să-și șușotească seara după culcare, când se stingea lumina, impresiile de peste zi, să-și spună glume, să discute despre profesori și colegii din clasă.
Viața la oraș este cu totul alta decât cea din satul lor natal, unde totul decurge liniștit, unde toți se cunosc, unde totul parcă este stabilit dinainte și toți trebuie să intre în același ritm. La oraș, cei doi buni prieteni au început să fie curioși și atrași de cinematografe, de terase, cofetării, patiserii, restaurante sau baruri, doar că nu aveau bani de cheltuit în astfel de locuri, așa că le priveau cu jind când treceau prin fața lor, dar poftă tot aveau. Ba chiar, cu trecerea timpului, dorința lor după o prăjitură, un suc sau o bere, după un film, după o masă cu alți tineri și tinere creștea din ce în ce mai mult, însă bani nu aveau decât pentru cele strict necesare la școală. Au început să sufere din această cauză și, aproape fără să-și dea seamă, încercau fiecare în mintea lui să găsească o rezolvare la setea de a gusta din viața de oraș.
La școală învățau bine, erau amândoi printre primii din clasă, surclasati doar de frumusețea clasei, o fată blondă, cu părul lung, din oraș, care pe cât era de frumoasă, pe atât era și de deșteaptă și de silitoare. Era admirată de toți, inclusiv de cei doi buni prieteni veniți de la sat, dar care cu trecerea timpului dobândiseră modul de comportare al tinerilor de la oraș. Doar că părinții lor nu le puteau oferi confortul și plăcerile pe care le aveau mulți orășeni, ai căror părinți aveau salarii bune.
Se apropia de acum bacalaureatul, iar cei doi buni prieteni învățau de zor, dorind să-și păstreze locurile fruntașe în clasă, însă dorința după bunurile din galantare, după distracție și micile plăceri ale vieții de oraș rămânea neostoită în trupul lor care clocotea de viață. O cale de împlinire a dorințelor lor nu se întrevedea până într-o zi când unuia dintre cei doi buni prieteni, ajutat la o lecție de șefa clasei, frumoasa blondă din oraș, îi veni o idee: Ce-ar fi să încerce să devină prietenul acestei colege și poate așa se va apropia mai mult de ea și de familia ei, și în felul acesta va avea și el parte de ceea ce avea ea. Vor ieși împreună, va intra în cercul de relații și cunoștințe ale familiei ei. I se vor deschide astfel porțile vieții orașului și se va termina cu perioada de abstinență, de renunțare la tot ceea ce condiția lui de copil de țărani săraci nu-i putea oferi, iar el dorea atât de mult.
Dacă până acum cei doi buni prieteni învățau mai mereu împreună, de acum înainte cel căruia îi venise ideea a început să caute cât mai des prezența colegei de clasă, iar aceasta, inimă largă și generoasă cum era, încerca mereu să fie amabilă cu el și să răspundă întrebărilor lui, pe care el i le punea în mai toate pauzele dintre ore. Celălalt a observat schimbarea din comportamentul bunului lui prieten și chiar dacă un mic sentiment de gelozie îl rodea, în inima lui se bucura când îl vedea alături de frumoasa blondă, șefa clasei.
Si așa au evoluat lucrurile, încât până la bacalaureat, bunul lui prieten a început să iasă în oraș cu orășeanca, iar el să-și petreacă timpul liber pe terenul de sport al școlii. Ceea ce însă l-a durut cel mai mult s-a petrecut într-o seară când a ieșit în oraș și i-a văzut pe cei doi într-o cofetărie, mâncând câte o prăjitură și discutând aprins la măsuța din colțul cofetăriei. S-a oprit în dreptul ferestrei și a început să-i facă semn cu mâna, insistând până când prietenul lui l-a observat. Acesta s-a oprit o clipă din discuția cu prietena lui, l-a privit scurt fără să schițeze niciun gest și și-a reluat discuția, ca și cum nimic nu se întâmplase… Insă în acel moment s-a întâmplat ceva important și grav: Prietenia dintre cei doi a luat sfârșit. Prietenului de afară i-a curs o lacrimă lungă și amară pe care și-a șters-o în grabă cu dosul mânecii, iar cel dinăuntru a continuat să se simtă bine lângă prietena lui blondă, orășeanca. Din acel moment și mai ales după bacalaureat, drumurile lor s-au separat pentru totdeauna, iar lunga lor prietenie nu a rămas decât un fum, o dulce-amară amintire. Unul a ajuns orășean, pierdut în anonimatul orașului dar bucuros că, grație căsătoriei, putea să se înfrupte din plăcerile vieții la oraș, iar celălalt s-a întors în satul natal, muncindu-și liniștit pământul alături de nevastă și copii, pe care cu multe sacrificii i-a dat la școală la oraș, repetându-le însă de multe ori să nu-și părăsească prietenii pentru o prăjitură. Când îl auzeau pe tatăl lor că le repetă același îndemn, ridicau nedumeriți din umeri, cerându-i explicații; el însă considera că nu-i nevoie de explicații și le mai repeta încă odată, scurt și apăsat, același îndemn.

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *