Despre mine, despre noi

25 Aug, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

A. Am citit și am auzit de atâtea ori expresia: Nimeni nu este indispensabil!
Nu știu câți dintre noi credem în adevărul acestor cuvinte. Mi s-a întâmplat de multe ori să-mi apăr poziția și convingerile cu îndârjire; nu cu răutate sau încercând să-mi elimin interlocutorul, dar, oricum, mi-am expus și mi-am apărat ideile și convingerile cu multă tenacitate și nu mi le-am schimbat chiar dacă din această cauză, de mine s-au îndepărtat persoane, sau eu m-am îndepărtat de ele. Mă gândeam adineaori că procedând astfel, eu, în fond, am contrazis acest principiu că nimeni nu este indispensabil, făcând din ideile mele principii absolute, absolut necesare; așa am crezut eu.
Nimeni nu este indispensabil înseamnă că chiar nu sunt necesar, eu cu tot ceea ce reprezint, cu ceea ce cred și simt. Pentru ca lumea aceasta să meargă mai departe, eu cu ideile mele pot să dispar, să nu mai fiu, și poate că în acest caz oamenii se vor simți mai bine.
A nu ne considera indispensabili, necesari pentru lumea aceasta, înseamnă a lăsa loc să respire și să se simtă bine și vecinului care nu ne salută niciodată, și musulmanului care nu crede în Dumnezeul nostru, și bogatului care s-a îmbogățit pe nedrept, pe spatele nostru, și multor, multor altora.
Da, fără noi, s-ar putea ca alții să trăiască mai bine.

B. M-am tot gândit la o expresie a actualului papă, care, în treacăt fie spus, bucură pe mulți, mai ales laici sau creștini care nu prea calcă pe la biserică, expresie care sună cam așa: Păstorii bisericii trebuie să poarte mai mult mirosul oilor.
Uf! Expresia aceasta vine așa, ca una în moalele capului dată multora. Prima dată când am citit aceste cuvinte (îndemn sau reproș) ale papei Francisc, mi-au venit în minte cuvintele Evangheliei despre Isus Cristos, care s-a făcut întru totul asemenea nouă, în afară de păcat. Și mi-am zis imediat că papa are dreptate, că însuși fondatorul religiei noastre a purtat mirosul oamenilor, a solidarizat cu ei în toate, în afară de păcatele lor. Gândul următor a fost însă o privire spre mine însumi și am constatat cu îngrijorare și neplăcere că eu nu prea miros a oaie (deși nu am decât un singur parfum, discret, pe care însă plecând în vacanță, din grabă am uitat să-l iau cu mine). Nu miros a oaie, pentru că am un #serviciu# stabil, sigur, iar milioane de oameni sunt șomeri sau trăiesc cu frica în spate că mâine vor pierde locul de muncă, care este singura lor posibilitate de a avea ce mânca, de a putea să pună pe masa familiei pâinea cea de toate zilele.
Nu miros a oaie, pentru că nu știu să gătesc, nu-mi spăl, nu-mi calc, locuiesc într-o casă care are un confort deasupra multor oameni (oi), iar Cristos nu a avut unde să-și plece capul.
Nu miros a oaie, pentru că sunt mulți oameni ale căror bucurii sau dureri, reușite sau eșecuri îmi sunt străine.
Nu miros a oaie pentru că în singurătatea (celibatul) meu sunt prea singur pentru a putea spune că solidarizez cu bucurie cu omenirea aceasta, în care, dacă ar fi să iau ad litteram învățătura lui Cristos, ar trebui să fiu un slujitor al tuturor, și nu sunt, sau sunt prea puțin.
Da, acest papă devine din ce în ce mai simpatic pentru mulți, și mai puțin simpatic pentru mine, cleric, sau pentru mulți clerici, care, dacă ar avea curajul și umilința să-i ia în serios cuvintele, ar trebui să schimbe multe în viața lor. Aș vrea să se întâmple aceasta în viața mea, dar nu știu de ce îmi tot vin în minte apostolii care în fața suferințelor și morții lui Cristos, au fugit de lângă el, care unde a apucat. Mă tem că în fața radicalismului Evangheliei și astăzi, ca și acum două milenii, oamenii (clerici și laici) fug, care unde apucă, unde îi taie capul.
Isus Cristos și papa Francisc sunt incomozi, deranjanți pentru mulți. Și totuși, Isus Cristos și papa Francisc exercită asupra mea o fascinație care-mi face zilele frumoase; nu toate, dar multe din ele.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *