Derizoriu românesc (discuţie pe o bancă în parc)

28 iun., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Ce frumos și plăcut este să stai pe o bancă în parcul plin cu flori, copaci, părinți și copii care aleargă și se joacă pe alei, plini de viață și energie! Admiram de pe bancă toate aceste frumuseți ale naturii și ale oamenilor, captivat de peisaj, când deodată mă trezește din reveria și admirația în care căzusem un miros neplăcut de tutun. Un bătrân se așezase lângă mine; nici nu-l observasem. Pufăia ca o locomotivă, scoțând pe nările nasului două fuioare de fum dens, de tutun de proastă calitate; probabil, atât îi permitea pensia. Ca un om educat ce se pretinde, își cere imediat scuze dacă mă deranjează cu fumul său. Ca un om educat ce pretind că sunt, îi răspund imediat, spunându-i că am fumat și eu cândva și poate să fumeze liniștit. Vecinul meu se simte acum liniștit și asigurat că nu m-a deranjat și într-adevăr, continuă să fumeze, răspândind în jur aceleași fuioare și rotocolae de fum.
Totuși, în mintea vecinului meu subiectul fumat rămânea activ și după un timp de tăcere și reflecție, mi se adresează din nou cu o voce prietenoasă, veselă, ca și cum am fi devenit deja prieteni: Știți, între timp mă gândeam că bunicul meu a trăit peste 90 de ani și a fumat Naționale (pentru cine nu știe, în perioada comunistă, Naționale, alături de Plugarul erau cele mai ieftine țigări) până a căzut la pat grav bolnav, iar la scurt timp a murit. Așa, deci, îi răspund eu, a fumat Naționale. Păi, și tatăl meu a fumat tot Naționale. Oooo, exclamă vecinul, deci, tot Naționale. Vremuri grele, domnule, pe vremea lui Ceaușescu. Cine își permitea să fumeze țigări scumpe? Ștabii, răspunde el. Acum, tare s-au mai scumpit. Așa este, s-au scumpit, confirm eu.
Intre noi doi se întinde un moment lung de tăcere, eu admirând tot ce văd în jur, vecinul de bancă, continuând să fumeze. Își termină țigara, pufăind cam zgmotos ultimele fumuri, după care, cu ciudă parcă aruncă chiștocul jos în fața lui, și-l strivește sub talpa pantofului. Nu mi se pare prea civilizat gestul lui, dar nu zic nimic. El se întoarce spre mine, căzut cumva pe gânduri și cu o mimică sapiențială îmi spune pe un ton aproape declamativ: Apoi, domnule, să știți că ori să fumezi, ori să nu fumezi, ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Și dacă ai zile de trăit, trăiești și dacă fumezi și dacă nu fumezi. Apreciez dicția perfectă a vecinului meu, și-i zic: Se vede că aveți experiența vieții! Omul deschide larg ochii, se luminează la față, ca și cum i-aș fi comunicat vestea că i s-a dublat pensia și-mi zice: Drept ați spus. Da! Experiența vieții! Ultimele cuvinte le pronunță rar și apăsat, ca o bază, fundament al unei îndelungate trăiri, plină de învățăminte pe care probabil le-a cugetat îndelung pe parcursul anilor, stând și fumând liniștit și privind prin fumul ce-i ieșea din nări și din gură asupra tuturor vicisitudinilor vieții lui și a altora.
Concluzia mea l-a pus pe gânduri pe interlocutor, dar i-a și deschis apetitul vorbirii. Cine știe, poate acasă nu are cu cine discuta, iar acum este bucuros că a întâlnit pe cineva cu care să se converseze; poate chiar este un om nevorbit. Se rotește mai mult spre mine, mă privește cu simpatie și-mi zice: Păreți un om bun; purtați și cruce la gât, deși are o formă interesantă pe care nu prea am văzut-o. Ah, mai să emoționez în fața unei astfel de declarații. Păcat, continuă el, că ați cam albit înainte de vreme. Eh, îi confirm eu, necazurile vieții. Necazuri, domnule, confirmă el. Necazuri! Ce să mai înțelegi din lumea asta? Uită-te la politicienii ăștia… Nu-l las să continuie și îl întrerup: Nu vă supărați, politicenii nu sunt printre simpatiile mele. Scuzați-mă, reia el, nu sunt nici printre ale mele. Dar, să-i ia dracu de foști comuniști, că tot ei ne conduc, sau copiii lor, sau aliații lor. Inainte ei, acum tot ei. Aici aveți dreptate, zic eu. Deci, continuă vecinul, dacă înainte erau comuniști, conduceau ei; dacă acuma sunt capitaliști, conduc tot ei. Poți să fii și așa, și așa, conduci tot tu. Oricum ai da-o, tot aia iese. Știți cum este, domnule, continuă el, ca și cu fumatul, fie că fumezi, fie că nu fumezi, dacă e să fii sănătos, ești sănătos; dacă e să fii bolnav, bolnav ești și dacă nu fumezi. Așa și cu comuniștii ăștia deveniți capitaliști; tot ei conduc. Concluzia vecinului mă lasă fără replică și mă pune pe gânduri. Iar se instaurează tăcerea între noi, fiecare meditând profund asupra înțelepciunii vorbelor spuse.
Stau pe gânduri și simt că vecinul ăsta mă cam deranjează cu astfel de afirmații fataliste și în care valoarea și novaloarea stau la aceeași masă. Îmi scormonesc mintea ca să găsesc o replică; îmi vine repede. Mă întorc spre el și-l întreb: Domnul meu, dacă a fuma și a nu fuma este același lucru, dacă a fi comunist sau capitalist, la fel, la noi înseamnă același lucru, permiteți-mă să vă întreb ce părere aveți despre două lucruri? Intrebați-mă, vă rog, îmi răspunde el grăbit. Vă rog, spuneți! Continui: Ce părere aveți despre faptul că patriarhul și, mă rog, conducerea centrală a bisericii ortodoxe române vrea să construiască catedrala mântuirii neamului, un edificiu măreț, somptuos? Cum se împacă asta cu simplitatea în care a trăit Cristos și cu simplitatea și modestia care au fost predicate de El? Aaaa, exclamă vecinul, eu la biserică nu prea merg, dar dacă îmi aduc bine aminte, pe vremea Împușcatului (Nicolae Ceaușescu, pentru cine nu știe) de Paște, când mai călcam eu prin biserică, ni se predica nu doar despre învierea lui Cristos, dar și despre campania agricolă de primăvară și despre programul de dezvoltare al partidului; de aceea, nu mă miră că vor să construiască această măreață catedrală. Ce mi-e casa poporului, ce mi-e catedrala mântuirii neamului! Tot ăia conduc, domnule, care au condus și înainte. Că e Dumnezeu, că-i Parlamentul, nu contează. Important este să conduci. V-am lămurit?
Mă uit la el nedumerit și uit să-i mai pun a doua întrebare. Stă și el și mă privește la fel, nedumerit, după care își revine: Și a doua întrebare? Aaa.. fac eu, scuzați-mă, uitasem.. Daaa, a doua: Ce părere aveți de faptul că Biserica Ortodoxă Română l-a declarat sfânt pe Stefan cel Mare? Nu vreau să vă lezez în conștiința dumneavoastră religioasă, presupunând că sunteți creștin ortodox. Sunt ortodox, domnul meu, îmi răspunde el, din ăla mai puțin umblat la biserică, dar cum ați spus și dumneavoastră, cu experiența vieții, așa că vă răspund și la întrebarea asta. Când am învățat eu la școală, Ștefan asta era peste tot, în manuale, pe tablouri, în poezii și peste tot. Mare domnitor a fost; bărbat vrednic, neveste multe și amante, că o fi fost chipeș și puternic, domnule; în plus, era domnitor și cine se putea pune contra lui? Că acum e și sfânt? Să fie, domnule. Că a făcut multe mănăstiri. Dar vedeți, dumneavoastră, și domnitor și sfânt, tot el este domnule. A condus, a dres, s-a bătut, a iubit, a bătut mătănii. Vă deranjează cu ceva? Nu, răspund eu, dar nu prea pricep cum se împacă unele cu altele? Domnule, îmi taie vorba vecinul, nu vă mai bateți capul degeaba. Nu v-ați lămurit că ce ți-e scris, în frunte ți-e pus și că se poate și una și alta? Nu v-ați lămurit cu comuniștii de ieri și capitaliștii de astăzi? Așa și cu Ștefan ăsta, zis cel mare, deși am învățat că era scund de statură. A fost mare, domnule, pe vremea comuniștilor; acum a devenit și sfânt, dar tot el este. Ca și comuniștii, domnule, erau mari pe vremea împușcatului, acum au devenit și capitaliști, dar tot ei sunt mari și tari, domnule. Tot nu v-ați lămurit?
Mă uit lung la vecinul meu care își mai scoate o țigară din pachet și mă gândesc că dacă mai stau aici, cu siguranță vom mai discuta, poate și mai animat. Dar fiindcă tot ce am discutat până acum îmi aduce amărăciune în suflet, îi mulțumesc pentru companie și amabilitatea cu care am vorbit, urându-i o zi bună în continuare, apoi mă ridic și plec, lăsându-l să-și fumeze în liniște noua țigară. Im mintea mea încep să se învârtă în rotocoale de fum imaginar comuniști și capitaliști, clădiri faraonice și catedrale, domnitori, neveste și amante, toți și toate cu drepturi egale, cetățeni ai scumpei noastre țărișoare în care “ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale!”

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *