De sub razele blânde de soare…la lada de piese uzate?

22 feb., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Din primii ani ai copilăriei îmi aduc aminte cum ieșeam dimineața la poartă și mă sprijineam de ea, amorțit încă de somn, privind cu ochii întredeschiși soarele care se înălța încet pe bolta albastră a cerului, mângâindu-mi fața cu razele lui calde, plăcute. Veneau și alți copii de prin vecini, se așezau cuminți și tăcuți lângă mine și toți ne trezeam la o nouă zi, încărcându-ne întreaga ființă cu această căldură plăcută a soarelui de dimineață. Incet-încet, energia soarelui alunga amorțeala din trupul nostru odihnit și începeam să glăsuim, să ne mișcăm, să ne trezim la viață. Așa începeau multe din zilele mele de vară, alintat și scăldat în razele plăcute și blânde ale soarelui de dimineață.
Amintirea aceasta atât de plăcută din anii copilăriei este însoțită de o alta, de cu totul altă natură. Cu ani în urmă am cunoscut la Roma o familie de oameni buni, harnici și foarte ospitalieri. Mă simțam bine în mijlocul lor și povesteam de toate. Printre altele, soțul, care avea un magazin de calculatoare și componente ale acestora, se lamenta de un fapt care îi dădea mereu bătaie de cap, și anume de faptul că statul italian a pus pe umerii cetățenilor lui atâtea taxe, impozite și alte biruri încât, spunea el cu năduf, oricât de mult ar încerca să fie corect cu legislația și să-și plătească toate dările, nu ar reuși nici dacă ar fi avut un venit mult mai mare decât avea atunci de la magazinul său. El dorea să fie întru totul corect cu legile, dar îmi spunea că în așa fel este alcătuit sistemul fiscal italian încât să îți ia cât mai mult și să te ajute cât mai puțin.
Nu am înțeles atunci toate dedesubturile acestui sistem fiscal și toată rapacitatea statului, dar ce-mi spunea el despre sistemul fiscal italian și lipsa de respect a acestuia față de cetățenii lui, adineaori mă ducea cu gândul la lipsa de griji din anii copilăriei, dar și la prezentul vieții mele și la contextul în care trăiesc. În acest prezent constat că pe umerii mei apasă nenumărate solicitări: birocratice (acte, ședințe, termene și scadențe), de program comunitar la care ar trebui să fiu prezent cât mai des și în grafic; solicitări de natură spirituală și culturală personală; solicitări de a scrie și publica, de a participa la simpozioane, congrese și tot felul de manifestări științifice; propuneri de a viziona spectacole, filme, de a vizita muzee și expoziții. Solicitări de a mă întâlni cu studenți, de a participa la întruniri ale lor, de a le cunoaște mai bine viața și problemele lor. Solicitări de a vizita rudele; solicitări de a vizita diferite persoane în necesități de tot felul. Solicitări nenumărate, variate venite prin mass media. Si lista ar putea continua, încât privirea acelor ceasornicului devine uneori un dușman de care vreau să scap.
Vorbind acum la modul general, mă întreb dacă în avalanșa aceasta de solicitări în care, cu siguranță nu sunt prins numai eu, cuiva îi pasă cu adevărat de persoana noastră, sau în toate această maree de solicitări și probleme, nu suntem de fapt decât simple numere sau piese în niște calcule ale altora? Iar dacă absentezi sau nu îndeplinești la timp ceea ce ți se cere, ești acuzat de neglijență și dezinteres, dacă nu cumva se iau și măsuri punitive. De ce oare am inventat noi oamenii, contra noastră, un stil și un model de viață și societate în care, ca și în filmul “Timpuri noi” al lui Chaplin, omul este considerat ca o simplă piesă într-un mare angrenaj în care trebuie să te rotești. Iar când te-ai uzat, vine un mecanic și te scoate din angrenaj, pentru a te așeza sau chiar arunca… în lada de piese uzate sau la gunoi?
Să ne întrebăm fiecare dintre noi: Oare dorește cineva cu adevărat ca să ne simțim bine… așa cum mă simțeam eu în diminețile liniștite de vară ale copilăriei mele, mângâiat de razele calde și plăcute ale soarelui de dimineață, alături de ceilalți copii de prin vecini?
Din fericire, Dumnezeu nu are nicio ladă pentru piese uzate și în fața Lui toți suntem foarte importanți. El are însă nevoie și de mâinile, mintea, dar mai ales de inima noastră pentru ca nimeni să nu ajungă în lada de piese uzate, sau, mult mai grav, la gunoi.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *