De pe prispa casei

03 iul., 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Pe prispa casei noastre lipită cu lut stăteam adesea sprijinit de peretele din chirpici în care era zidită sudoarea demnă și tăcută a părinților mei. In pereții casei noastre simplă, văruită în albastrul deschis al cerului erau cuprinse munca și economisirile bunilor mei părinți, bănuți înnodați de mama în colțul batistei timp de opt ani de zile.
Pe prispa casei noastre, în serile liniștite de vară priveam îndelung stelele cerului încercând să le descoper misterul sclipirilor lor cuceritoare. Priveam calea robilor de la un capăt la altul al bolții cerești, cale lungă, lungă de culoarea laptelui și mă întrebam dacă pe drumul pribegiei lor prin lume, robii au avut lapte să bea, sau au suferit mereu de foame.
Pe prispa casei noastre, lipită cu lut de mama mea ori de câte ori era nevoie, am stat adesea în duminicile frumoase de vară, ascultând după amiaza târziu până când soarele cobora după dealuri muzica lăutarilor cântând la nunțile din sat. Mereu mă cuprindea o nostalgie a fericirii mirilor în fața cărora mergeam, aruncând-le înaintea picioarelor apa din cana pe care apoi o întindeam spre ei, rugător și fericit de bănuții pe care mirele mi-i punea în ea.
Pe prispa casei noastre lipită cu lut am început să cuget copilărește, apoi mai serios asupra rostuirilor vieții, urmând exemplul părinților care se odihneau pe ea după munca grea a zilei, vorbind despre treburile casei, mai mult pe șoptite, ca să nu auzim noi, copiii, adică eu și fratele meu. Dar noi știam că ei atunci, în faptul serii, înainte de culcare, vorbeau pe prispă despre fericirea noastră, totdeauna calm și liniștit.
De pe prispa casei noastre lipită cu lut mă uitam cum rândunelele își învață puii să zboare din cuib, departe spre înălțimile cerului. Așa s-a înnodat în minea mea planul de zbura de sub acoperișul și căldura ei, pe drumul meu, ascultând glasul cerului și chemarea stelelor. Așa am părăsit tihna și siguranța prispei casei, pornind pe un drum pe care am purtat și port mereu în inimă lutul de pe prispă, culoarea cerului văruită de mama pe pereți, tihna serilor de vară, nostalgia stelelor și glasul liniștit al părinților mei care acum stau pe prispa cerului, vorbind în continuare liniștiți… despre bucuriile și grijile copiilor lor, despre visurile mele după același cer înstelat spre care vreau să merg și în care ei au ajuns deja.
Privesc și acum calea robilor (Calea Lactee) și mă văd unul dintre nenumărații pribegi ai pământului, mergând tăcut și liniștit așa cum mi-a fost scris în cartea vieții. Pășesc alături de toți semenii mei, ducându-mi povara, până când voi ajunge și eu pe prispa cerului; să mă cufund acolo în vraja și feeria cerului înstelat pe care l-am privit de atâtea ori de pe prispa casei noastre, sprijint de peretele văruit de mama în culoarea cerului albastru.

Fotografia postată de Emil Dumea.
Fotografia postată de Emil Dumea.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *