De ce jocul protocolar al duplicităţii?

28 Noi, 2015 Raze de lumină Nu sunt comentarii

Cândva credeam că toți oamenii sunt buni, și dacă se comportă rău, aceasta o fac din cauza unor necazuri sau greutăți care s-au abătut peste ei, iar dacă îi ajuți să se elibereze de respectivele necazuri sau greutăți, redevin buni, așa cum sunt de la mama natură. Acesta a fost idealul meu în care am crezut mult timp.
Când am ajuns prima dată în Occident, ce m-a suprins deja de la intrarea în aeroport a fost zâmbetul protocolar de pe fețele tuturor. Dar la scurt timp am început să constat că politețea poate fi și o formă dură de ipocrizie.
Cu timpul am înțeles că cineva îți poate fi prieten pentru că are nevoie de tine. Am înțeles că cineva se asociază cu tine nu pentru că te apreciază, ci pentru a fi contra altcuiva, pentru a se se elibera de un posibil contracandidat sau adversar.
Cu timpul am învățat că atunci când oamenii îi laudă pe șefi, adesea o fac nu pentru că le apreciază calitățile și cred în conducerea lor, ci vor să le câștige bunăvoința pentru propriile lor interese, iar această meteahnă o transpun și în relația lor cu Dumnezeu.
Cu timpul am înțeles că oamenii se comportă ca la masa de biliard: Lovesc într-un semen pentru a-l trimite contra altuia, iar acel altul să lovească un altul și așa, la final, cel care a lovit prima dată să câștige, să-și atingă scopul, conform principiului doi se bat și al treilea câștigă, sau unde dai și unde crapă.
Cu timpul am înțeles că atunci când cineva vorbește în șoaptă, nu o face neapărat pentru a păstra un secret față de ceilalți, ci pentru a-și impresiona (convinge) ascultătorul de spusele sale adevărate sau false.
Cu timpul am înțeles că atunci când unul condamnă răutatea sau nedreptatea altora și pare a o face pentru apărarea dreptății, adevărului și binelui celorlalți, de fapt nu face altceva decât să spună în cuvinte ceea ce poartă în inima și în gândurile lui, adică răutate și nedreptate, conform dictonului limba bate unde doare dintele.
Cu timpul am învățat că este adevărată vorba conform căreia când sovieticii îți transmit la radio muzică simfonică, să știi că se întâmplă ceva grav.
Cu timpul am învățat că toți spun că sunt contra furtului, dar dacă găsesc un portmoneu plin cu bani, sunt slabe șanse să mai ajungă la proprietar.
Cu timpul am învățat că mulți cunosc bine arta flirtului, mimând iubirea, la fel cum mulți cunosc limbajul protocolar și diplomatic, mimând adevărul. Mă întreb cât mai vibrează în inima acestor oameni farmecul iubirii adevărate, câtă căldură primesc aceste inimi și câtă oferă altora?
Privind puritatea și albul zăpezii, mă întrebam cât de sinceri sunt acești oameni cu ei înșiși, cu propria conștiință și cu semenii lor? Oare câți dintre noi ne întoarcem seara la casele noastre, păcăliți de semenii noștri, căci ei ne-au zâmbit, dar fără a avea vreun sentiment de simpatie, admirație sau respect pentru noi? Iar noi le-am răspuns, zâmbind la fel de protocolar și de fals. Ne-am întors la casele noastre purtând în noi propria mască și pe cea a semenilor noștri, căci adevărata lor față noi nu am văzut-o și nici ei pe a noastră.
De ce și pentru ce acest joc protocolar al duplicității? Și ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar avea doar o față și nu două? Am încercat să înțeleg acești oameni, dar m-am ales cu o mare durere de cap.

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *