Cuvinte pe FACEBOOK…

20 Apr, 2016 Raze de lumină Nu sunt comentarii

M-a impresionat o persoană cu care am schimbat câteva cuvinte și idei aici, pe FB, adică m-au impresionat și m-au pus pe gânduri puținele cuvinte pe care mi le-a scris, dar care conțin atât de multe. Redau, de la a. la d., în ghilimele, conținutul și comentariul unui mesaj care mi-a răscolit inima.
a.”Roagă-te pentru mama mea…”
Câtă lume se îndreaptă spre preoți, cerându-le să se roage pentru multele, nenumăratele, infinitele lor dureri și probleme ; pentru nenumăratele lor persoane, încă aici pe pământ sau trecute în veșnicie ! Este ca un fluviu al durerilor care curge din inima oamenilor și prin preoți se înalță spre ceruri. Este omul de ieri, de astăzi și de oricând care, citit dincolo de ornamentele sale, nu rămâne decât un cerșetor la porțile cerului.
Dar ce sunt eu? Un simplu muritor ca oricare altul. De aceea îi îndemn pe toți să-și îndrepte privirea spre unicul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Isus Cristos. În El este viața și mântuirea noastră.
b.”Sunt cu ea…la spital”
Îm fața ochilor mi se perindă mulțimea tuturor acelora care stau alături de bolnavi pe paturile spitalelor, pe holuri, pe bănci și pe alei și-i însoțesc cu dragostea lor pe toți cei care suferă. Am văzut atâția oameni sprijinindu-i de sub braț pe bolnavii care abia își mișcă picioarele; i-am văzut pe toți aceia care le dau de mâncare în gură, cu grijă, așa cum o mamă își hrănește copiii din brațe; pe toți aceia care îi spală, îi schimbă, îi întorc de pe o parte pe alta, le aranjează părul și pijamalele lor sărăcăcioase.
Am văzut atâta lume care în inima ei plânge cu lacrimi fierbinți, de sânge chiar, dar pe chipul cărora citești seninătate, încredere și curaj pe care le transmit bolnavilor, încurajându-i, sprijinindu-i, stându-le alături până la ultima suflare.
c.”M-aș bucura dacă ai scrie și despre exigența lui Dumnezeu, despre pedepse”
Despre exigența lui Dumnezeu? Cine-l cunoaște pe Dumnezeu? Din literele cărții sfinte, Biblia, înțeleg că El este Creatorul a toate, iar eu, de fapt, nu pot crea nimic. Pot doar descoperi ceva și să mă minunez o viață întreagă de frumusețea celor descoperite. Pot înțelege că El este Mântuitorul lumii întregi, iar eu nu am reușit să înving cancerul și SIDA și nu reușesc să-mi stăpânesc cum trebuie pornirile rele ale firii mele. Pot înțelege că El este Iubire infinită, care pulsează în inimile oamenilor.
Privind frumusețile și măreția acestui pământ, pot înțelege ceva din frumusețea și măreția Creatorului. Privind frumusețea delicată a unei flori, simțindu-i parfumul discret, pot înțelege și simți un crâmpei din frumusețea și parfumul naturii care mă înconjoară și care cântă mai frumos decât mine măreția Creatorului.
Cercetând o viață întreagă cine este Dumnezeu, nu voi face altceva decât să mă cufund mai mult într-un mister de viață, de frumusețe, de lumină, de adevăr ale cărui granițe nu există.
Ce exigențe are acest Dumnezeu cu mine? Ce pedepse îmi aplică ? Nu am un răspuns. În fața lui, înclin să cred că noi ne asemănăm cu un copil în fața mamei care îl ține în brațe și îi cântă cu toată dragostea de care este capabilă inima ei. Care sunt exigențele pe care ar trebui să le simtă un copil în fața mamei sale, a părinților lui ? Cred că le putem deduce cu ușurință. În fața lui Dumnezeu, atât cât cred că îl pricep, simt că-i datorez iubire, adorare, respect, înclinare profundă, ca și încredere fără margini.
Despre pedepsele lui Dumnezeu ? Nu știu ce să zic. Îmi amintesc cum, copil neștiutor fiind, mergeam deseori la scăldat în râul Siret, în care mulți copii și-au pierdut viața, înnecându-se. De multe ori, disperată de gestul meu, mama mă bătea cu palma la fund. Nu voi putea uita vreodată ochii ei îndurerați atunci când mă lovea cu palma. Cred că mai mult o durea pe ea decât pe mine. Cam aceasta cred eu despre pedepsele lui Dumnezeu. Ba nu, mai cred ceva: Cred că noi ne pedepsim singuri.
d.”Am multe intrebări, dar cu tine “m-am ars”, mi-ai zis clar că nu mai vrei să comunicăm. Măcar îți citesc postările.”
Da, cred că s-a ars această persoană, căci i-am repetat de mai multe ori faptul că trebuie să gândim pozitiv, să vedem totdeauna partea plină a paharului, că nu trebuie să gândim în scheme și șabloane pe care ni le-au învățat alții, și altele asemănătoare. Și fiindcă dialogul dintre noi se transformase într-un fel de discuție mereu în contradictoriu, mi-am zis că nu are rost să continuăm, căci nu vreau tensiuni care nu duc la nimic bun.
Dar, uite că totdeauna din ceva care pare rău, răsare și ceva bun: ”Măcar îți citesc postările”. Mă bucur, nu satisfăcându-mi un anumit orgoliu, ci cu sinceritatea celui care dorește să comunice ceva bun și poate că chiar am reușit, nu atât spre binele meu, cât mai mult al persoanei care ”măcar citește postările”.
Ce bine ar fi ca toți să ne oferim unii altora măcar puțin din lumina minții noastre, dar mai ales din căldura inimii noastre!

Articole recomandate

Lasă un comentariu la acest articol

Adresa dvs. de email nu va fi publicată! Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii *